mediocritas

        Ce formidabil cutremur trebuie să fie, când îţi dai seama că nu eşti cine sperai.
      Ştiu filozofi care au crezut despre ei că sunt Heidegger. Au anunţat că vin şi au cerut să fie aşteptaţi. Publicul avea încredere. Îi iubea. Pe peron, agitând batistele, a înţeles treptat că nu mai vine nimeni.
        Ştiu scriitori care au aflat că nu sunt de raftul întâi; vestea a fost ca o boare neplăcută.
        Ai avut o singură şansă, un unic şi nenorocit interval meschin de existenţă. Iar lumea nu s-a clintit un milimetru. Ai lăsat-o aşa. Suprem moment, când trebuie să-ţi spui, dinaintea oglinzii: Dumnezeule, sunt mediocru. Nimic altceva decât o existenţă mediocră… Nu sunt fiinţa excepţională pe care totul în jur, şi totul în mine, mi-o anunţa. Cum voi putea trăi de acum înainte?…
        În aproape fiecare s-a auzit la un moment dat un oftat, o fisură, s-a insinuat un colaps lăuntric. După aceea lucrurile au părut să continue, dar cu ceva frânt pe dinăuntru pentru totdeauna.
        Să ştii că 99% dintre oameni vor muri anonimi, fără să-şi amintească nimeni de ei vreodată. Şi totuşi, nu ucid. Nu se răzbună. Nu urlă încontinuu, ca Ivan Ilici. Ar putea bloca toate roţile maşinăriei. Ar putea pune foc lumii. Şi totuşi se duc, se scurg, dispar.
        E unul dintre cele mai fascinante lucruri, înaintea existenţei zeului şi a orice.

Anunțuri