meritocraţie. o iluzie tenace

       Sună tentant argumentaţia meritocraţiei. Să propui un sistem de recompensă socială mai just decât democraţia… Fiecăruia după merit, e deja jumătate din comunism.
        Nu poţi să nu observi, însă, de îndată ce analizezi meritul: noţiunea se evaporă dinaintea ta. Aparent poţi vorbi de merit măcar atunci când există egalitate absolută. Între doi inşi egal de puternici, de înalţi, de bine legaţi etc., merită o recompensă mai mare cel care a depus un efort pe măsură. E net şi imediat comensurabil. Dar în lumea reală meritul îşi pierde denotaţia şi sensul. Cineva se naşte cu ureche muzicală impecabilă, un altul e complet afon. Nu e deloc evident care e meritul unuia, vina celuilalt. La competiţia muzicală unul va fi sistematic meritoriu – pedagogii săi îl vor numi aşa, de câte ori ia o notă mai înaltă din octavă -, fără să merite de fapt nimic. E simetric în privinţa abilităţilor înnăscute – talent, inteligenţă, fizic etc. -, din patrimoniul genetic, precum şi a celor dobândite: mediu favorizant, avere, şansă. Faptul că sunt pure declinări ale hazardului e imediat evident; într-o lume contingentă noţiunea de merit e aproape ridicolă, nu rezistă celei mai sumare analize. E de ajuns să te gândeşti cum de eşti relativ sănătos, în vreme ce vecinul tău nu e, ca să te înspăimânţi şi să devii modest.
        Orice tip onest poate vedea că aproape niciuna dintre calităţile personale nu e meritul său, rezultat real al unui efort de optimizare. (Erai la fel ca un coleg, aţi pornit egali şi la un moment dat, inexplicabil, rămâne în urmă; nu ştii de unde ai avut puterea care lui i-a lipsit. Când examinezi critic totul, eşti într-o aporie tulburătoare.) Restrâns la marje de efort moral şi voinţă aleatorii, lotul nostru de libertate derivă din patrimoniul datelor prime, istoric, genetic: aşadar din hazard. Diferenţa cromozomială între un tip inteligent şi unul cu o severă debilitate mintală e infinitezimală; exemplele se multiplică, iar tentaţia argumentativă devine degradantă. În cazul cel mai rău, meritocraţia e o idee mediu stupidă, aplicabilă sistemelor mecanice mai degrabă decât celor vii. Altfel, pare mai mult o metaforă lirică pentru liberalism.
        Invoci meritul când doreşti să fii sentimental şi să-ţi plasezi viaţa într-o naraţiune cursivă – ursită, destin, plăcându-ţi să te imaginezi deci ales. În fapt habar nu ai ce e cu noi şi de ce suntem aici aşa cum suntem.
        Folosim ‘meritul’ pentru a face pedagogie şi poliţie (infantilizare şi delaţiune). E utilitatea politică şi socială a ideii. Irevocabil, iluzia meritului ţine o societate împreună – în sistemul recompensă-pedeapsă -, prezervându-i la vârf pe cei aflaţi deja acolo şi creându-le celorlalţi speranţa că ar putea parveni. Ideea de cumul meritocrat imprimă iluzia unui sens social al individului. În realitate, totul e discriminare, diferenţă opresivă, sălbatică, tragică, oarbă şi continuă. (Chiar şi cei înalţi, frumoşi, geniali şi plini de reuşite sunt discriminaţi, pentru că nu pot, dacă ar vrea, să nu fi fost toate acestea.) În sine, meritocraţia e o teză integral absurdă, de o cruzime debilă şi cu totul inutilă. Te gândeşti că am putea începe să vorbim onest despre noi. Înţeleg de ce există în societate, dar nu şi de ce ar putea să o evoce serios un individ de astăzi.

       Nu am impresia că apologeţii ‘meritocraţiei’ îşi dau seama cu adevărat ce spun. Li se pare că meritocraţia, sistem instaurat de Napoleon, a fost oricum un progres faţă de aristocraţie – şi va fi fost -, de vreme ce recunoştea meritul nu prin naştere ci prin efort propriu, oferind tuturor claselor un ascensor social; şi ca atare explicaţia li se pare mulţumitoare.
        Dacă admiţi, însă, că succesul e meritat, trebuie să admiţi şi reversul: eşecul e meritat deopotrivă. Cum 7 oameni din 10 sunt în eşec pe lume şi abia au o masă pe zi şi un acoperiş, asta echivalează cu a spune că au meritat toate astea. Una e reversul celeilalte: dacă succesul e meritat, şi eşecul e. Trebuie să mergi, astfel, la un copil din Lumea a treia şi să-i spui delicat că pe bună dreptate are o singură masă pe zi, boli, viaţă scurtă, nicio jucărie şi părinţi nenorociţi până la a şaptea generaţie. E inferenţa directă, strictă a poziţiei tale logice. ‘Cred în merit’, într-o ‘societate meritocratică’ echivalează cu ‘Sunt un monstru asumat şi nu-mi pasă’. Nu există nuanţă, piruetă, cale de întoarcere.
        De fapt e indiferent: apleacă-te asupra copilului şi spune-i-o. Dar asumă-ţi că eşti asta, curajos, şi încetează divagaţia subtilă despre merit.

Reclame