moarte

        Nu e adevărat, din păcate, că viaţa poate fi văzută ca negativă sau pozitivă, după teoria paharului gol-plin. Nu e adevărat că am putea fi hermeneuţi, nu totul e o chestiune de interpretare. În faţa morţii nu există ‘unghi de vedere’. Scepticul are mai multă dreptate, finalmente, decât optimistul, balanţa adevărului înclină mereu spre el, pentru că moartea câştigă întotdeauna; lucrurile, toate lucrurile, se termină sistematic prost, pentru că sistematic se termină.
        Când stai de vorbă cu un credincios inteligent, conversaţia voastră pare afectată de prăpastia care vă separă. Ceea ce ai tu e numai o speranţă, îţi vine să-i spui; dar cuvintele nu ies.
        Cine a ajuns să privească de câteva ori moartea în faţă ştie că e un vid. Deşert alb, rece, asfixiant, nicio lumină sau speranţă, neant ipostaziat. Nimeni lângă tine care să te poată ajuta, nu e conceptibilă nici ideea de ajutor.
        Nu mai încap piruete, cuvinte.

        Nu mai aflasem nimic de el, de ani de zile. Îi aud ieri numele, şi întreb într-o doară ce se mai întâmplă cu el. Ce să se întâmple. A murit. Ca atare, nu i se mai întâmplă nimic remarcabil.

        Se obiectează că e absurd să faci mare caz de moarte, de vreme ce ne întoarcem în neantul din care am venit, cel dinaintea naşterii (obiecţia lui Epicur).
       Argumentul nu e grozav, fiindcă nu revenim în acelaşi neant. Una e ca un lucru să nu fie, alta e ca el să nu mai fie – pentru a marca un inevitabil ‘punct Godwin’: una e să nu se nască 6 milioane de evrei, alta e să fie omorâţi 6 milioane. Cele două neanturi nu mai sunt la fel, calitatea lor e diferită: non-fiinţă pe de o parte, dispariţie de fiinţă pe de alta. Anti-naştere aici, pro-moarte dincolo.
       Nu e nicio consolare să ni se repete, pedant, că, murind, revenim ‘acasă’, în neantul inaugural. E un alt neant acum. Nu revenim în nicio casă cunoscută. Cel mai greu lucru pe lume e să spui ceva consolator despre asta.