moralismul de retrospecţie

        Claude Lanzmann, într-un articol elegiac din Nouvel Obs: ‘Tinerii scriitori din secolul XXI sunt de plâns; ei trăiesc în timpuri obscure, fără repere sau aşteptări, fără viitor descifrabil, fără ca nimic să le poată suscita încrederea, entuziasmul, angajamentul total. Utopiile sunt moarte, e sfârşitul istoriei. Fără să se resemneze, ei îşi fac loc şi se aruncă lacom asupra secolului precedent, atât de aproape şi totuşi atât de îndepărtat. Găsindu-se vinovaţi de a nu fi suferit de nimic – lipsă intolerabilă -, ei reactivează şi rejoacă un trecut în care n-au avut niciun amestec, transformând în găselniţe răsunătoare ceea ce era ştiut şi răsdiscutat de foarte multă vreme… Distanţa le autorizează, cred ei, toate dezinvolturile şi erorile cele mai flagrante, în numele moralismului înlăcrimat şi retrospectiv’.
        Se referea la cei care tot scriu despre Holocaust, fac sute de documentare cu Hitler etc. – pentru că nu au o dramă la fel de mare în timpurile lor. L. a identificat prompt moralismul de retrospecţie, moralism invidios pe cataclismele trecutului, mică modă a eroizării post-factum a unor vieţi contemporane confortabile. Dar nu cred că tinerii vor mai vampiriza multă vreme trecutul. Retroproiecţia morală e un val recent şi foarte slab, cuprinzând de fapt abia câţiva bobos care se visează prizonieri în lagăre de concentrare şi în Gulag – va trece curând. O groază mult mai subtilă a înflorit acum. Un tip diferit de tensiune, fără obiect, stranie, sfârtecând timpul cu intensitate scăzută, pe care degeaba am căuta-o în altă parte: ideea că nu (mai) suntem nimic. Am senzaţia că va scrie singură, dintr-un singur jet negru, cărţile timpului.

Reclame