moralişti

       Există un prim palier al capcanei eticii. Suntem toţi, în chip natural, odioşi, egoişti, violenţi, căutăm satisfacerea dorinţelor proprii. Cum suntem însă, pe lângă toate astea, narcisici, asta ne întristează. Pentru a ne suporta, pentru a umple această prăpastie între ceea ce suntem şi ceea ce am vrea să fim, există un număr restrâns de soluţii: religia, alcoolul, substanţele psihotrope, sinuciderea etc. – şi etica.
        Diferenţa între etică şi morală, între etician şi predicatorul etic e clară. Morala se vrea normativ imperativă, etica e un discurs normativ personal, non-imperativ. Etica e o reflecţie, morala o practică; etica e codul tău pentru tine, morala – codul pentru ceilalţi. Răspunzând la întrebarea ‘Cum să trăim’, etica îţi spune: ‘Cam aşa, însă în fond te priveşte’. Morala e fermă: ‘Ca societate, fă asta’. Etica naşte ironie, sapienţial, morala – coduri, comandamente, predică, poliţie. Etica e soft şi mai puţin plictisitoare…
        Posturile moralei, azi: ecologie, drepturile omului, mâncare bio, antifumat, altruism, caritate, militantism etc., tot ce ne face să ne simţim bine cu urâţenia noastră interioară. Producţia discursului moral constă, simplu, în a vorbi de rău despre Rău – şi de bine despre Bine. Nicio nevoie să mobilizezi o dialectică sofisticată; nimeni nu te va contrazice vreodată. Postura etică (i.e., morala) e discursul pleonastic inatacabil. Sunt necesari aceşti predicatori? Răul se întâmplă oare pe lume pentru că nu a avut cine să-l numească, la timp, pe numele său? Lucrul nu e lipsită de importanţă. Fiindcă dacă omul e rău prin natură, el va rămâne mereu astfel orice am face, constrâns doar de limitaţii – instituţii, legi – să se abţină de la a face răul, iar predicatorul etic e un impostor benign, un mic parazit al suferinţei noastre narcisice. Dacă, dimpotrivă, natura umană e permeabilă progresului iar omul susceptibil să devină cândva angelic, fiinţa predicatorului are substanţă.
        Până atunci, răul e îngrădit pe lume nu de discursul moral, ci de coerciţie.

       În litere, lucrurile stau altfel.
        Marca unei creaţii sterile sau aproximative e refugiul în morală. Nu spun că etica din amvon e o opţiune deliberată. Survine poate treptat, odată cu revelaţia tristă a sterilităţii tale. Habar n-am. Când originalitatea lipseşte, eşti încolţit. Trebuie să fii specialist în ceva. Pentru public, un etician, un moralist pot încă trece drept gânditori: când nu eşti creator de teorie, indignarea e ultimul tău culoar de fugă.
        De un secol jumătate, în colţul acesta de lume putem etala doar moralişti şi comentatori. Fermecători, stilişti desăvârşiţi, figuri ataşante cel mai adesea, omeneşte admirabile. Morala e însă doar anticamera creaţiei, provincia ei. Au o mie de scuze, începând şi terminând cu istoria. Că postura etică e şi o impostură nu e un lucru foarte limpede, fiindcă în genere discursul etic pare necesar. Au mişcat câteva inimi. În afară, volumele lor nu au impresionat la drept vorbind pe nimeni.
        Postura etică e un vid trist.
        Acum însă, tăcere.

Reclame