mortalitate

        Când te gândeşti că pe vremuri moartea era un spectacol cotidian. Mortalitatea era incredibilă, de neînchipuit; cea infantilă aproape un dezastru biologic. Îmi amintesc că bunica mea povestea că auzise la un dejun, în copilărie, bătând clopotele, iar mama ei i-a explicat: ‘A murit un copil’, în timp ce-şi sorbea supa, cu aerul cu care spui: ‘A stat ploaia’. Avea ea însăşi o memorie traumatizată după ce, mai târziu, i-au supravieţuit doar patru dintre cei opt copii (trei-patru erau norma banală a epocii pentru cuplurile maritale). Raportul era, aproape aritmetic, înjumătăţit: dacă-şi dorea trei copii, o femeie calcula că trebuie să aibă în jur de şase sarcini. ‘Speranţa de viaţă’ era minimă, accidentele numeroase, molimele legiune. Înmormântările erau atât de dese, încât întâlneai cortegii mortuare peste tot. În primul război, trei sute de mii de victime, nu se ştie câte datorate frontului şi câte gripei spaniole, tifosului, prizonieratului etc. Deci tot atâtea înmormântări şi rituri funebre invadând cotidianul. Peste o sută de mii de răniţi şi mutilaţi de război apar pe străzi, cu cicatricele suferinţei la vedere. Durerea, moartea, doliul, haine cernite, văduve, orfani, anecdotică sinistră erau masiv vizibile, printre loaisir-uri, baluri şi distracţii forţate. Îţi poţi închipui preţul vieţii, greutatea norocului.
        Ascundem moartea, durerea. Foarte bine. Exaltăm fascist sănătatea şi tinereţea veşnică. Un spital e locul bine delimitat, camuflat de arbori, unde suferinzii, încartiruiţi, sunt la adăpost de ochii trecătorilor. Cimitirul, izolat pe un amplasament marginal, e locul unde se ajunge discret şi de preferinţă doar o dată. Rămân deci străzile. Pline cu oameni debordând de vitalitate, cu aparenţe de nemuritori. Dezagrementele vieţii sunt la fel de puţin vizibile ca deşeurile corpurilor noastre. Cultul sănătăţii, vegetarienii, nutriţioniştii, nebunii furioşi ai ecologiei corpului nu puteau fi departe.
        De vreme ce nu mai părem să murim sau să îmbătrânim vreodată, contrariul prosperă. Cabinetele pline cu nevrotice: dacă înainte sufereau cel mult o săptămână pentru moartea unui copil – anesteziere şi regenerare – şi se gândeau senin la următorul, acum apar isterii pentru ruperea unei unghii. Toţi îşi găsesc copilării abuzate, dau ochii peste cap povestindu-le. Ifosul şi sclifoseala se înscriu în ficţiunea generală – trei sferturi din ce facem n-are legătură cu realitatea – şi împletesc vieţi ficţionale. Dacă, în timpul acela, cineva s-ar fi apucat să facă jogging (presupunând că noţiunea, sau accepţiunea ei, ar fi existat), după ce ar fi întâlnit în cale vreo trei cortegii funerare s-ar fi aşezat pe prima bancă şi l-ar fi pufnit râsul. Acest tip de ‘sport’ nu putea exista decât acum, în ambianţa camuflajului. Ca să crezi că fuga bezmetică e importantă, trebuie să existe în tine, în cei din jur, un mic grăunte de sminteală a nemuririi. Să ţi se fi atrofiat destul simţul umorului, al relativului, luciditatea.
        Nu e o lume bolnavă, ci una în care nivelul dramei căzând, neexistând gravitate reală, fleacul devine grav.
        Da, e preferabilă…

Reclame