motivaţionalele

        Încurajările mi se par o cale complet greşită ca să ajungi la tine. Toată moda utilitaristă, ‘motivaţională’, stârnită de Carnegie acum 100 de ani, o naivitate curioasă.
       Un ins care nu-şi cunoaşte impostura nu mai poate fi salvat, şi prin salvare înţeleg: scos din mediocritate. Grilele şi sfaturile motivaţionale te ajută să devii un bun, un foarte bun mediocru.
       Trebuie să porneşti de la o părere proastă, deci adevărată, despre tine. Să ai coşmaruri în care ţi-e dezvăluită impostura, în mijlocul unei mulţimi. Să te uiţi în jur şi să te miri în fiecare zi cum de ceilalţi nu-şi dau seama că nu eşti absolut nimic, cel mai vulnerabil ins din lume. Trebuie să ajungi la un salt în vid, în vidul acela propriu, ca să ieşi pe partea cealaltă curăţit, resemnat, senin.
       Ce se întâmplă cu noi e un fel de osificare lentă. Din zi în zi, din an în an avem dreptate şi tot mai dreptate, uităm ce-a fost, fantasmăm despre ce va fi; aşezăm straturi de impostură peste straturi de certitudine, devenind fiinţe ştiutoare, care închid cercurile, care nu mai pot înainta, vedea; tipi care au murit.
       O depresie – una aproape reală -, o tristeţe cognitivă, atingerea punctului cel mai de jos în reflecţie e singurul lucru care îţi mai dă o şansă la decenţă, recul mental sau adevăr. S-ar putea să nu vină. Roagă-te să vină. Sunt toate şansele să nu ajungă la tine niciodată. Să mori în timp ce erai mort de 20 de ani. Şi, well, stai liniştit. Nu contează.