nivelare în jos

        Dorinţa noastră încăpăţânată, absurdă, turbată de a-i crede pe ceilalţi oameni asemeni nouă. Pur şi simplu de a-i crede asemeni nouă.
        Nu ştiu să existe ceva mai puternic în noi. Am răsturna munţi, am alerga până la capătul pământului pentru asta.
        Am văzut hoţi care credeau sincer că toţi oamenii îşi doresc să fure, dar înăbuşă în ei dureros tentaţia asta. Am văzut homosexuali care mi-au explicat că toţi sunt de fapt ca ei, numai că nu vor s-o admită. Maximul pe care-l puteau accepta era că jumătate (nu e clar de ce, teoria androginităţii, cred) din omenire e făcută din hetero-, jumătate din homosexuali, prin natură; atât, nicio concesie mai mult. Numai istoria, cultura, constrângerile ne-au făcut să reprimăm în noi această foarte naturală înclinaţie. Tipi care urăsc jurându-ţi că toată lumea urăşte. Înecaţi în coprolalie spunându-ţi că toată lumea simte plăcerea patologică a înjurăturii groase, dar se abţine ipocrit. Amatori de luxură care te conving că toată lumea face, vrea să facă, a făcut măcar o dată sau visează să facă în dormitor ce fac ei. Miopi care cred că nimeni nu vede de fapt, daltonişti convinşi că nu există culorile. Abstragem de la cazul clasic al nebunilor, care îi cred pe toţi nebuni. Dar e o diferenţă atât de mare? Orice ins cu o particularitate, cu un defect oricât de mic, îţi jură că toţi sunt la fel ca el, dar un inexplicabil camuflaj îi împiedică să o admită.
        Poate că aşa tolerează mai uşor ziua de mâine etc.
        Gore Vidal a priceput: n-ajunge ca eu să reuşesc: mai trebuie şi ca ceilalţi să rateze. E chiar obligatoriu. Simetric, nu e destul să fiu diferit; e necesar să-i fac pe toţi asemeni mie, deci pe mine, abia prin ocol, asemeni tuturor.
        Există oare ceva mai straniu decât asta.

Reclame