om politic, urmare şi sfârşit

        Când te gândeşti că erau vremuri, nu chiar îndepărtate, când se mai putea simula o ideologie, o credinţă, un corpus general de idei. Suntem azi la înţelegerea celui mai mic numitor comun, în pragmatismul de grad zero, în situaţionismul minimal: fără viziune, abordezi realitatea pe imediatul stimulus-răspuns. În loc de oameni politici, ‘manageri’. Global sau în Europa, se rostogolesc la pământ pentru a seduce, dar vezi limpede că le lipseşte substanţa seducţiei, credinţa aceea în câteva lucruri. Iluzia se subţiază tot mai mult. Va veni altceva, nu ştu ce; şi probabil se aşteaptă altceva. Acest dialog autist între reprezentanţi care nu reprezintă şi o masă de inexprimabili e deja mort, şi trăim inerţial.
        Se va schimba. Într-un anumit sens totul a fost spus, lumea s-a întors deja de câteva ori în jurul ei înseşi. Probabil că peste două-trei decenii, mai repede poate, nu vom mai auzi de ‘partide’ în sensul pe care-l cunoaştem, despre omul politic în sensul clasic. Ceva a luat sfârşit. E greu să distingi vuietul, dar o ureche exersată îl poate auzi.

*

       Mi-e tot mai milă de omul politic fiindcă e, azi, insul cu cea mai mare legitimitate publică şi cu cel mai mic grad de consideraţie. Spre deosebire de cei care-l fac ţintă a criticii-batjocură, deţinând, în ce-i priveşte, legitimitate nulă şi consideraţie totală. Adesea, el însuşi s-a transformat în clovn, pentru a ţine pasul şi a anticipa loviturile. Probabil că asistăm la sfârşitul omului politic, aşa cum l-am cunoscut. Mi-e milă de animalele bolnave, sunt un spectator sensibil al procesiunilor tip cimitirul elefanţilor. A oferit, totuşi, câteva figuri memorabile. A ridicat, de bine-de rău, câteva forme politice, a inventat câteva naţiuni, câteva legende, câteva naraţiuni sofisticate. Rolul lui n-a fost tocmai neglijabil de două secole încoace.
        Ce tiranie a doxei, ce forme de consensual neghiob or să-i ia locul? Vor fi aleşi în emisiuni de divertisment, înconjuraţi de un corp de balerine în bikini şi cu aripi de înger din plastic, cu ochii pe contorul de audienţă? Orice sfârşit e imaginabil. De obicei lucrurile sfârşesc prost, nu într-o apoteoză a binelui; agonia foloseşte sistematic versiunea cea mai joasă.
        Va fi un sfârşit interesant, îmi închipui, ca detaliu. Capitalul va triumfa, în cele din urmă, asupra acestei minime redute de putere publică ale cărei determinări îi scăpau. Ucidem în noi, vesel, ultimele urme ale reprezentării şi legitimităţii.

*

       Când aud oameni criticând ‘politica’, pe politicieni… Totdeauna sunt uluit ce forţă are stupiditatea inerţială a lucrurilor.
        Azi, regele e gol, puterea politică nu mai are nicio putere. Consecinţele transformării omului politic într-o fantoşă care nu poate gera nimic, lipsit şi de putere militară (au dispărut războaiele), şi monetară (moneda e europeană), şi industrială (totul a fost privatizat), rămas un simbol de ceremonial şi o ţintă facilă, n-o să întârzie.
        – mai întâi, nu va mai dori nimeni să fie om politic, în afara derbedeilor şi oportuniştilor, lucru care va conduce la o cădere dramatică de nivel şi la promiscuitate publică.
        – mai apoi, se va disimula abil evidenţa că adevărata putere publică aparţine azi zonelor private, companiilor, reţelelor multinaţionale, cu sute de acţionari anonimi şi sedii nicăieri, care hotărăsc din ce în ce mai mult, din afara procesului democratic, soarta colectivelor. Politicul nu mai reglează nici 20% din puterea publică de azi; probabil, în realitate, nici 10% (armata, cu nişte graniţe pe care nu le atacă nimeni; serviciile secrete, într-o lume a informaţiei incontrolabile; ceremoniile simbolice).
        – am renunţat să urmez procesul democratic de cel puţin zece ani, dar mă uit de fiecare dată la oamenii care marşează electoral, întrebându-mă ce li s-a întâmplat. Ei au încă impresia că aleg, ceea ce e – încă – admirabil. Problema care se pune electoral pentru noi, azi, e cea a unui tată care trebuie să aleagă pentru fiica lui un ginere impotent de stânga, un ginere impotent de dreapta sau un ginere impotent de centru. Nicio ‘alegere’ nu mai există în realitate, de ceva timp, în Europa, niciun control autentic al realităţii. Procesul electoral e o respiraţie de muribund, am căzut de destulă vreme în mâna capitalului.
        Simte oricine că ne aflăm la o răscruce. O întoarcere la o cerere de putere autoritară? O demobilizare a colectivului către fuga spre individual, spre celule de supravieţuire în afara colectivităţii? Autoritarism sau insularizare; înclin parcă spre al doilea termen, dar n-are nicio importanţă. N-o să treacă mult şi ne vom pune întrebările ontologice mari, ‘Ce e realitatea?’ etc.
        Să critici în timpul ăsta ‘politica’…, adică tot ce e mai slab, mai palid, mai evident firav în lumea de azi, ultimul lucru care ne mai face să însemnăm ceva…

*

       Naivii care cred că oamenii politici iau puterea pentru a ‘face bani’ – altfel ce-ar căuta acolo? Identificarea veche din vulgată a politicii cu hoţia. (Se potriveşte cu ideea reificantă pentru care unicul referent existenţial e în fond cel material.) Dar poţi renunţa oricând la bani, sunt secundari: important e să păstrezi puterea. Ea e singurul afrodisiac existenţial care-l ţine pe omul de acţiune, pe ideolog, pe speculatorul de cabinet etc. pe linia de plutire. Câţi nababi politici, după moarte, n-au fost găsiţi falimentari, cu familiile ruinate după ce-au plătit datoriile… Puterea e un în-sine, banul un biet mijloc, şi nu unul dintre cele mai eficiente. Odată ce o ai pe ea, nu te mai întorci peste umăr spre un peisaj secundar. Dacă vrei bani după ce ajungi la putere, ceva e foarte curios şi în neregulă cu tine. Nu există promoţiune mai mare decât puterea, pentru comunitate, personală sau de destin.
        Am cunoscut oameni care au avut puterea, e desfigurant şi exaltant. Sunt nişte născuţi-din-nou, cum se spune prin sectele americane, de nerecunoscut chiar pentru ei. O personalitate cu totul nouă emerge, ceva pentru care nu te-a pregătit nimic. Eşti un spectacol pentru tine însuţi. Exceptând creaţia artistică, Puterea e singura şansă pe care o ai să te naşti din nou în propria ta viaţă, şi de astă dată în condiţiile tale, să arăţi un chip nou. E o nouă lume, o existenţă nouă, un nou nume. Cum nu mai ai şansa să conduci, ca în timpurile vechi, decenii sau o viaţă întreagă, puterea fiind distribuită pe secvenţe istorice minuscule, timpul precipită totul. De aici impresia de neserios şi sordid. Însă resorturile sunt aceleaşi.
        În majoritate, dacă am fi avut de ales, n-am fi ales să fim ceea ce suntem. Am fi fost cu toţii genii, eroi, sfinţi, singularităţi excepţionale, ca într-o comunitate artistică.

Reclame