onfray-art

       Şocul civilizaţiilor

       Corectitudinea politică pierde teren, cu atât mai bine, dar ea a îmbibat aşa de mult conştiinţele de un sfert de veac încoace încât poţi paria la sigur că o să-i mai ia un pic până să moară ca o fiară terminată… Dreapta e cel mai puţin sensibilă la asta. Normal, această renunţare la gândire care îşi spune gândire e apanajul inventatorilor de concepte şi al ideologilor, patologia stângii incapabile de pragmatism. Contrariul dreptei care, în ce-o priveşte, e prea capabilă de el şi care, din motivul ăsta, rămâne incapabilă de ideal.
       Unul dintre sloganurile corectitudinii politice e acela că n-ar exista niciun şoc al civilizaţiilor. Invenţie a lui Samuel Huntington, un gânditor american neoconservator, altfel spus, diavolul în filozofie… Dar puţin contează politica sau religia unui filozof atunci când el gândeşte just. A pretinde că nu există un şoc al civilizaţiilor între Occidentul localizat şi muribund şi Islamul deteritorializat şi perfect sănătos e o prostie care te împiedică să gândeşti ce s-a întâmplat, ce este şi ce se va întâmpla.
       Islamul este o civilizaţie, cu textele sale sacre, cu eroii ei, cu marii ei oameni, cu soldaţii, martirii, artiştii, poeţii, arhitecţii, filozofii ei. El presupune un mod de viaţă, un fel de a fi şi de a gândi care ignoră liberul arbitru augustinian, subiectul cartezian, separaţia kantiană a noumenalului şi fenomenalului, raţiunea laică a Luminilor, filozofia hegeliană a istoriei, ateismul feuerbachian, pozitivismul comtian, hedonismul freudo-marxist. El ignoră de asemenea iconofilia şi iconodulia (atracţia către şi apărarea imaginilor religioase) pentru a-i prefera matematica şi algebra formelor pure (mozaicuri, împletituri, arabescuri, caligrafie), ceea ce trebuie ştiut pentru a înţelege de ce figurarea lui Mahomed este un blasfem.
       Să refuzi realitatea şocului civilizaţiilor e ceva ce nu se poate realiza decât dacă ignori ce este o civilizaţie, dacă dispreţuieşti Islamul refuzându-i calitatea de a fi una, dacă o deteşti pe a noastră din ură de sine, dacă judeci istoria cu palavrele softului creştin şi marxist care promite parusia ignorând lecţiile de filozofie ale lui Hegel: civilizaţiile se nasc, cresc, trăiesc, culminează, descresc, se prăbuşesc, dispar pentru a lăsa loc unor noi civilizaţii. Să medităm puţin la aliniamentul de la Stonehenge, piramidele din Cairo, Parthenonul din Atena sau la ruinele Romei aşa cum se va medita, mai târziu, asupra ruinelor catedralelor!
       Occidentul nostru este în descompunere: adulţii îşi cumpără albume de colorat, se deplasează pe trotinetă, trag din ţigări electronice, femeia cu barbă reprezintă orizontul de nedepăşit al progresului postmodern, îşi duc animalele domestice la psihanalist, comercializează uterul femeilor sărace spre a purta fetuşii celor bogate, se precipită la mărfurile cu reduceri ca nişte fiare însetate asupra unui ochi de apă, dar niciunul dintre ei nu e gata să moară pentru frivolităţile lui.
       În acest răstimp, animat de marea sănătate nietzscheană, Islamul planetar propune o spiritualitate, un sens, o cucerire, un război pentru valori, are soldaţi, războinici, martiri care aşteaptă la porţile Paradisului. A refuza că e vorba, aici, de o civilizaţie care se propune pe sine ca ‘paradis la umbra sabiei’, o afirmaţie a Profetului, e a persista în orbire. Dar cum ar putea să fie altfel? Orbirea care te face să spui că realul nu a avut loc (sau nu are loc) este şi ea un semn de nihilism.

Michel Onfray,
martie 2015