opera autonomă

        Acest tip care mi-a spus că nu crede în imaginaţia autorilor, ci numai în imaginaţia operei în sine. O operă, mi-a precizat el, îl poartă pe autor cu ea, îi e exterioară, transformându-l în simplu interpret sau traducător.
        Să spui că opera există independent de autor, care îi este scrib sau stenograf fantomatic, e una dintre cele mai originale reprezentări pe care le-am auzit. Îmi place ideea că există în operă ceva radical străin autorului şi cititorului ei, că Marele Gatsby exista deja undeva, plutind în cerul ideilor, aşteptând creierul lui Fitzgerald pentru a se aşeza pe hârtie… Ideea că opera îl instrumentalizează pe autor, care o produce ca un zombie, că cititorul şi autorul, cuplu insignifiant, trebuie scoşi din discuţie, şi că trebuie să autonomizăm în universal un cotor de carte, mi se pare pur admirabilă. Îmi pare aşa de rău că e o stupiditate…
        Fiindcă are şi o latură adevărată, e sigur… Întâi, după ce ai abordat un personaj mai complex, observi că nu-l mai poţi coordona ca înainte, că începe să se autonomizeze, să-ţi scape, să-ţi ‘ceară’ cum să-l scrii, să ‘ia decizii’ etc. (de unde soluţia, aşa de comună, de a-l omorî). Şi după aia, orice ficţiune reflectă fatal epoca sa, şi ca atare ea ar fi putut fi scrisă în moduri diferite, ce-i drept, dar nu foarte diferite: paleta e limitată. Prin astea două bemoluri, ficţiunea are ceva de instanţă operativă. Cât mi-ar fi plăcut să fie una cu adevărat, iar scriitorii, biete carcase umplute cu ea, marionete trase de sfori, să aibă misiunea de-a o obiectiva… Fericirea de a fi stenograful operei. O ureche. Un stetoscop. Ar fi fost acolo o determinare, fir-ar să fie, şi o urmă de sens.

Reclame