optimism

       2001, 11 septembrie. Din unul dintre turnurile World Trade Center, o fată sună panicată la ambulanţă. Explică repede ce s-a întâmplat şi că nu mai are ieşire. Nu poate nici să coboare la etajul de dedesubt, aflat în flăcări, nici să urce, e prinsă în capcană. Încercând să o liniştească (!), operatoarea îi spune mereu: Trebuie să stai calmă. Să nu-ţi pierzi cumpătul. – O să mor, o Doamne, o să mor. – Fii tare. – Nu pot respira, focul se apropie. – E în regulă, e în regulă… – Flăcările îmi ard braţele, Doamne, am să mor! – Nu, nu! trebuie să fii tare acum, trebuie să gândeşti pozitiv!…
        Optimismul e ultima formă de cruzime neomologată încă. În esenţa sa, e un cinism atroce. De multe ori îţi spui că unii dintre optimiştii structurali, după seria inconturnabilă de palme, ar trebui plimbaţi prin secţiile de copii cu boli terminale – nu doar pentru a avea în faţă chipurile lor, rănile de pe corp, mirosul de urină, plânsetele, respiraţia, ci pentru a vedea că există. Ar pricepe mai uşor că tragedia e la dezarmant de mică distanţă, înspre orice punct cardinal te-ai întoarce. Nu doar morgă, cimitir, secţii de urgenţă, aziluri, străzi, oriunde există decorul ireparabilului. Ci oriunde există real.
        Optimismul e mai ales un individualism, un egoism funciar camuflat în automatism al speranţei. Pansament egolatru, formă autistă de confirmare a sinelui, e repetiţia incantatorie a formulei liniştitoare potrivit căreia răul nu există. Optimismul nu apropie, nu empatizează. Nimic nu te izolează mai mult de semenul tău decât optimismul acestuia. Să constaţi că ireparabilul există e un mod de a-l prelua pe celălalt. Să spui, în schimb: ‘Lasă, vei vedea, totul o să fie bine’ e felul cel mai abil de a-l expedia; sub încurajare se ascunde derobada sau sila. Nu, totul nu va fi, de data aceasta, bine.
        ‘Umanitatea produce optimişti când încetează să mai producă fericiţi’ – Chesterton a nimerit-o de două ori; optimismul, compensaţie a realului şi teorie evidentă a negării. Cel puţin ‘pesimiştii’ sau cei numiţi astfel, nihiliştii, ateii, agnosticii, scepticii, cei pur şi simplu capabili de îngrijorare au un mesaj compasional, solidar. Nu trişează, nu te rănesc cu zâmbetul lor mecanic, cu orbirea lor socială impecabilă. Mesajul lor altruist e o îmbrăţişare în umanitate; recunosc şi îţi spun că înţeleg ce se întâmplă. Nu se îndepărtează de la principiul realităţii. Şi mai ales suferă.
        Batjocura apei de trandafiri.

Anunțuri