~

•9 Martie 2017 • 1 comentariu

       Acest tip. Nu înţeleg, cât de ‘smart’ trebuie să fim, nu ajunge că oamenii l-au votat? Mai întâi îţi spun că tot ce trebuie să faci pentru a rezolva problemele este să-i alegi, se vor ocupa ei. Apoi afli că n-ai înţeles bine, trebuia să mai întreprinzi 36 de lucruri.

~

•5 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Llosa: ‘Ameninţarea, inamicul nu mai este acum comunismul, ci populismul’ (El País).
       Există, hotărât, pe lume ceva mai rău decât un măgar: un măgar bătrân.
       Toată această evoluţie curioasă, la 3 decenii după căderea comunismului sau în general a oricărei speranţe de societate, nu stupid ‘egalitară’, dar vag alternativă la neoliberalism darwinist. Sistematic ajung să se creadă elită, totul se subţiază după câteva decenii şi merge într-acolo. E o boală? Te ajunge odată cu senescenţa de civilizaţie? Privindu-i pe aceşti tipi din lumea veche, începi să te gândeşti cu oarecare nostalgie la lama care reteza perucile. Pretenţia acestor caraghioşi bătrâni de a resuscita un pincipiu aristocratic, oligarhic, în lumea de azi e înmărmuritor de comică. Revolta elitei împotriva popoarelor? De ce nu, prea bine, totul devine atât de plictisitor. Aceste vomitive de viaţă.

~

•4 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Resentimentul nu e pentru Nietzsche doar răzbunarea spiritelor mici, mărunta gelozie a eşecului, psihologie. E şi tendinţa spiritului de a funcţiona prin reacţie. De a nu putea gândi decât prin opoziţie la ceva, respingând ceva, abhorând, moralizând, biciuind. E vorba de spiritele care, moraliste îndeobşte, aşteaptă mereu să se indigneze de ceva pentru a putea vorbi. O mecanică, un automatism al spiritului steril – căzut de obicei în scleroza ‘comentariului’ -, un parazitism al secundului. Un spirit resentimentar e cel care funcţionează prin reacţie, deoarece suferă că nu-şi poate aduce originalitatea la reflecţia sau funcţionarea lumii.
       Textele lui G.L. despre actualitate au fost în ultima vreme de un simplism care a dezolat pe destui dintre prieteni şi afini, şi asupra căruia s-ar fi putut reveni. (Dacă ar fi murit ieri, ar fi rămas din el amintirea unui text ‘public’ exprimând mirarea că bătrânii nu au 32 de dinţi sau bani să completeze până la acest număr, însă au sistematic opţiuni dedentabile în istorie. În matere de dezolare, s-ar fi putut încerca mai puţin.)

~

•4 Martie 2017 • 1 comentariu

       Nu am vrut să citesc acea carte, De ce e România altfel?, despre care s-au auzit vagi interogaţii, nici următoarele din secvenţa ei. Îi cunosc teza şi am citit unele exemplificări pasagere ale autorului (pentru a nu spune că ea e limpede din titlu). Singurul lucru de neînţeles e tipul de alteritate pe care l-a pus în vedere B. Cineva a remarcat că ar fi o carte strict negatoare si deci absurdă: Ca român, tu eşti aşa, nu mai e nimic de făcut; şi peste o mie de ani vei fi aşa (dacă e să rămâi român), deci abandonează de pe acum. – Evident, valahii sunt ‘altfel’ (dacă sunt ceva: a fi e a fi diferit de ceilalţi, o descoperire ontologică tulburătoare). Problema e dacă B. a avut în vedere o alteritate de natură sau una de grad. Dacă îi spun unui tip gras ‘Eşti gras’, evident că îl ofensez; dar în acelaşi timp ştiu că poate slăbi dacă se enervează pe condiţia lui. Soluţia e conţinută în problemă. Dacă îi spun cuiva ‘Eşti imbecil’, nu mai e sigur că îi fac un bine dacă acesta e imbecil cu adevărat: rănit, poate citi oricâte cărţi după asta, el nu va înscrie mai mult pe testele IQ, atins de o indigenţă clinică, patologică. E o diferenţă de natură, una insurmontabilă, nu îl ajut cu nimic. Nu mi-e deci limpede dacă L.B. a vrut să spună că suntem gradual altfel sau naturaliter altfel, şi atunci trebuie să mergem să ne spânzurăm în nucul din grădină.
       Acest tip de cărţi sunt totdeauna false ab initio, căci din două, una. Ori suntem doar gradual altfel, şi atunci cărţile de gen sunt nule, pun probleme pasagere şi sunt simple manuale de self help (în general n-ar fi rău să fim mai buni) pentru impresionat gospodine, precum regulile de igienă sau de ‘maniere’ pentru publicul desemnat de absenţa lor. Ori suntem esenţial altfel, şi atunci cărţile sunt inutile, nu se adresează nimănui. E comic să le aşezi în descendenţa invocată mereu a criticii lui Cioran (poate a lui Drăghicescu; e încă discutabil). Cioran nu a spus: sunteţi altfel, vă rog din suflet îmbunătăţiţi-vă portretul. Ci: deveniţi altcineva. Ce făcea el era o propunere de lume – bună sau rea, nu importă aici. O schimbare de identitate. La fel ca America: se dă un teritoriu, se dau nişte populaţii imigrante, se scoate un popor în 200 de ani. El propunea un întreg experiment identitar, o răsturnare, un salt calitativ cam aiuritor, o revoluţie reală; bună sau rea, e singurul tip care-a propus-o la noi. Acest autor B… – altfel un domn foarte bine etc. -, lasă că nu propune riguros nimic. Dar în însuşi corpusul critic nu e limpede dacă deficitul identitar semnalat de el e fond sau formă, natură sau grad, şi care dumnezeu mai e motivul pentru care s-a mai deschis de la început problema – dacă nu e doar jubilaţia mică de a semnala un neajuns. (Singurul lucru de partea sa: are contestatari de o cumplită calitate.)
       Aceste cărţi producţie de bârfă-oftat (e un gen în sine care ar trebui să figureze la rafturi cu eticheta proprie, alături de ‘Filozofie’, ‘Literatură’ şi celelalte) sunt, stilistic, o impostură simpatică, posibilă de obicei în spaţii culturale secunde, genul de vid livresc impresionabil în care se poate înainta, baleta, vorbi despre totul şi nimic, afacere de librari pentru doamne sensibile. Şi totuşi – admit – un fel foarte românesc de a delira livresc, care li se întâmplă autorilor spre bătrâneţe.

~

•2 Martie 2017 • 1 comentariu

       Nu mai cred în ideea lui Sartre că trebuie să-ţi descrii esenţial epoca.
       Mai întâi, nu trebuie să ‘trebuie’ nimic, vorba lui P., imperativele sunt nule în materie. Apoi… ce importanţă are dacă-ţi înfăţişezi sau nu timpul? Ce pierzi scriind vag, ‘atemporal’, pentru roman, eseu etc.? Oricum cei care vor veni după te vor găsi sistematic depăşit, iar cei de azi… hm, nu există, pentru un scriitor, noţiunea de ‘azi’. Prezentul se termină imediat ce i-ai spus numele. Îl numeşti – şi a devenit trecut, prezentul tocmai a fost; e o noţiune îndoielnică. Ca atare nu poţi scrie decât despre trecut, pe de o parte, despre un viitor relativ, pe de alta, sau despre lucruri cu un caracter peren oarecare. Se poate doar schiţa vag portretul unei epoci. Te poţi înscrie oriunde, poţi face ce vrei. Orice moment al istoriei – unul de acum 2000 de ani – poate fi prezentul şi orice prezent explică bipezii din toate celelalte timpuri fără a adăuga ceva, neapărat, de ordinul esenţialului. Vorbeşte despre ce vrei, vei fi totdeauna contemporan; scrie ce ai chef, nu te împiedica de niciun imperativ instantaneist, dublează fenomenul trăit cu reflecţia conştiinţei tale şi îţi va fi cu o iotă mai uşor – mai limpede în orice caz. Nu asculta pe nimeni. E prea fragil. Prezentul trece. Principala caracteristică a prezentului e să se ocupe cu trecutul.

       Triumfalismul existenţial vulgar al epocii, comercial în fapt. Când a mai existat, la scala şi intensitatea de acum? Orice ar fi, ţi se prezintă înşi fericiţi. Dacă cineva nu are picioare, ţi se arată cum participă la maraton cu restul membrelor valide. Din tot negativul, pozitivitatea, ca la un concurs de plăsmuire. Nenorocirile există pentru a desprinde din ele ceva pozitiv, pentru a fi pedagogice, de fapt ele nu există decât pentru a naşte pozitivitate, deci în esenţa lor sunt pozitive… Asta e sigur comercial, un avatar al capitalului: luaţi act, vita din jug este veselă. Nu vă împiedicaţi în remuşcări inutile. Ştiu că vine de la americani prin cultura pop. Dar e mai mult decât atât, mesajul subiacent e: sensul nu s-a pierdut, pierzându-se, totul e în fapt bine. Triumfalismul existenţial, acest tablou general în care viaţa pare o vastă reclamă la detergenţi nu mai ridică protestele nimănui, în epocă. Trece, deja, drept normalitate şi participă la confuzia şi ceaţa generală a lucrurilor.

~

•28 Februarie 2017 • Lasă un comentariu

       E actoria o vocaţie reală? Există suficiente motive să te îndoieşti.
       Dacă ar fi o artă reală, fiii actorilor n-ar ajunge actori (şi încă uneori mai buni), dacă era ceva dificil şi unic s-ar fi văzut. Copiii de mari scriitori nu devin scriitori etc. La actori e aproape obligatoriu, un caz din două. Asta ne întoarce la distincţia între creaţie şi interpretare, între creatorul partiturii şi… pianist, care oricât de genial rămâne o ‘maimuţă savantă’, un reproducător al geniului altuia prin perseverenţă. Meseria actorului e interpretare, nu creaţie, şi lucrul se vede. Un artizanat, nu o artă. Oamenii cu handicap mintal joacă bine, copiii joacă bine, animalele joacă excelent.
       Vechea remarcă a lui Hitchcock, ‘Actorii sunt vaci’, are un sens limpede.

~

•26 Februarie 2017 • 1 comentariu

       Falsul istoric numit ‘am vândut saşii’ (cu precizarea stilistică grosieră: la bucată), ‘am vândut evreii’. Se instalează de la sine în istoriografie, fără proteste reale din partea cuiva. Or, li se spunea să restituie banii de studii, dacă pleacă undeva. Atât. O ţară poate avea dreptul să facă asta. Nu e ideal, ca metodă de descurajare a exilării e cam baroc. Însă Marea Britanie îţi cere împrumuturile şi granturile universitare înapoi (Student Loans Company) dacă spui că poţi scăpa plecând să lucrezi imediat în altă ţară. Şi în Franţa este o limită peste care trebuie să rambursezi. În America nu ţi se şterge datoria pentru studii (uriaşă, sute de mii pentru doar 4 ani, nu pentru primii 12) dacă pleci afară. Nu e cel mai minunat lucru, ca procedură, dar în sfârşit, un stat poate avea acest drept, să pretindă că o populaţie întreagă, de la analfabeţi la rurali care-şi distrug vieţile cu o muncă alienantă şi repetitivă, se ruinează şcolarizând gratuit pe cineva numai pentru a-l prelua alte ţări format de-a gata, şi in extremis poate cere asta. Nu ştiu dacă e eficient: dar există. În comunism Valahia nu vindea oameni la bucată, nu eram plantaţie. Şi totuşi lăsăm senin să intre în istoriografie varianta asta, simulând inocenţa afolată. Astăzi episodul e aproape consensualul istoricilor. Se fac documentare moraliste, sunt pomeniţi Ceauşescu, Dracula, valize schimbate de securişti la adăpostul nopţii în RFG, râuri de sânge etc. Fie nu menţionezi marele secret al lui Polichinelle, pentru ce erau totuşi banii, fie te prefaci că era ceva nemaipomenit de josnic, tenebros şi inexplicabil să îi ceri. Să colportezi o banală calomnie, numai pentru a perpetua imaginea unui Disneyland sordid ca agendă a consensului pentru o epocă.
       Okay, comunismul a fost rău; chiar a fost. Nu putem să cădem pe consensualul ăsta fără să adăugăm hiperbola negativă, grotescul, abnormul şi să mobilizăm teratologia, spunând că se plimbau pe aici extratereştri cu picioare de insectă? Prostul gust e să nu ştii unde te opreşti când pictezi un adversar evident. Lucrul te coboară prompt la nivelul său.