~

•3 Iulie 2017 • Lasă un comentariu

        Ce numesc francezii o femeie frumoasă: înseamnă că nu e pur şi simplu urâtă. Poate fi frumuşică, ‘drăguţă’, şarmantă, acceptabilă, anostă, ştearsă, nu prea urâtă, nu urâtă de tot, nu înspăimântătoare – toate aceste subcategorii intrând, şi rezistând tenace, în categoria denominativului ‘frumos’. Dacă ţi se spune despre cineva că are o ‘soţie frumoasă’, poţi deja începe să oftezi.
        În ţările din Est, Nord, Europa Centrală sau America Latină, o frumoasă înseamnă chiar o frumoasă, nicidecum ‘drăguţă’; altfel spus este cineva de podium ‘Miss world’. Francezii ştiu. Dacă le spui asta, surâd încurcat; îşi dau bine seama că nu au aceeaşi situaţie. Am întâlnit 2 (două) frumoase în întreaga viaţă – vreau să spun, genul la vederea căruia ţi se înmoaie genunchii şi nu eşti sigur dacă vii de undeva sau mergeai într-acolo. Standardele noastre, în Est, încă din copilărie, fuseseră pur şi simplu oneste, cuprinzând cel puţin 5-6 linii de gradient între urât şi frumos. Pentru ei, două categorii simplifică lucrurile: urâtă (politicos nemenţionată, astfel că persoana ar putea să nu afle niciodată) şi frumoasă, care înseamnă: toate celelalte. (De unde bizareria că trebuie să ai o ţară cu urâte pentru ca toate femeile să fie frumoase.)
        Ar putea fi din pricina aprecierii celorlalte virtuţi, compensatorii, în care urâtele sunt îndemnate discret să exceleze în lume.

~

•1 Iulie 2017 • Lasă un comentariu

        Regula întâi când scrii ceva: nu-mi spune nimic ce pot găsi eu însumi în bibliotecă sau pe net. Fără erudiţie, fără trucul acumulării şi compilaţiei abile. Ce contează sunt doar talentul şi creaţia; deci va trebui să te reduci în viaţă la slujba de prof sau de corector. Oribil. Dar încetează să te mai numeşti scriitor, să-mi întinzi o foaie să o citesc, să crezi că spui ceva sau că laşi pe lume ceva.

~

•29 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

galerie1       Mobilele: nu extraordinare. Exuberanţă de culori, patina, suprafaţa. Formal liniile sunt aceleaşi, same old song din anii ’40-70.

 

      corporate-art2 Acest tip care s-a hotărât să facă artă corporată. Magazinul expune automobile. S-a gândit deci, pentru câteva mii, să sudeze o ţeavă de eşapament în loc de nas, componente auto, came şi şuruburi pentru schelet. E ceva care… trece dincolo de milă.

 

galerie3       Galeriile: cam deprimante. Nu pentru ce au în ele, ci pentru ce lipseşte, marea Absenţă expusă acolo. Pentru seria Picasso din spate îţi trebuie oricum bani corporaţi. Iar arta mai contemporană pusă în faţă – un tablou M. Tauber, o tipă care face lucruri deja foarte anii ’70-80 (ca să nu zic ’20: Klimt); o ‘pisică-samurai’ a lui Hiro Ando, care nu e decât un Murakami, el însuşi un… Koons japonez. De altfel, cred că tot trucul jucării-şi-desene-infantile-ridicate-la-scară pentru a obţine un şoc psihologic uncanny, nou poate în anii ’90-2000, s-a fanat total. Pentru a nu mai pomeni de noutatea ‘instalaţiilor’, old news de 30 de ani.
        Global, senzaţia irepresibilă, într-o galerie, în faţa obiectului de artă contemporan e că ai văzut undeva chestia asta, că ai mai văzut-o, că nu ai fost scosgalerie04 din confortul tău vizual, surprins cu adevărat, pe scurt, că noutatea nu există. Ceea ce e în propriu o catastrofă. Dacă noutatea formală nu există în prezentul tău, epoca ta într-un anume sens nu există şi, ce e sigur, nu va fi reţinută. Ca să existe trebuie să fie marcată, ştampilată ca în marcajulgalerie05 bijuteriilor cu ceva care să semene a un Zeitgeist numai al ei. O epocă e o epocă ratată dacă nu-şi obţine conceptele proprii, romanele proprii, liniile ei formale unice în artă. Fran Lebowitz – de departe cea mai inteligentă tipă de azi, şi de o sinceritate brută – avea dreptate să remarce că tot ce vede în New York acum sunt lucruri pur şi simplu… vechi, propuneri formale pe care le-a văzut în galerii sau în Fabrica lui Warhol de 40 de ani, galerie06de-acum, e totuşi ridicol. Iar stupefiant e că nu-şi dau seama. Cauza nu e ‘nostalgia’ din artă, cum crede F.L.: reciclarea, subcurentul ‘vintage’, ‘minimalismul’ şi celelalte însăilări semirecente o demonstrează: ei iau lucrurile din trecut şi le consacră nu pentru a le omagia, nu e vreo reverenţă acolo: ci fiindcă simt că nu au produs ceva mai bun, în propria epocă, cu care să le suplanteze în esenţă. E galerie07o declaraţie de inferioritate. În anii ’40, toţi bogaţii voiau să se mute în casele lui Wright. Acum dorinţa e: să trăiesc în conacul acesta vechi cu toate noutăţile high-tech înăuntru, dar cu faţada aceea şi acele arcade care nu se vor mai face vreodată. Inconştient, laşi un genunchi la pământ, nu reciclezi ‘ecologic’. În aparenţă totul continuă la fel în artă. În realitate, sunt ridicate constant preţurile la licitaţii, capitalul în conivenţă cu galeriile mimează o animaţie, dar adevărul despre sterilitatea intrinsecă a timpului, ca o boală ruşinoasă, e trecut cu timiditate sub tăcere.

       Impresia e că ştim, subreptice, şi că ne întristează cumplit; că sterilitatea din artă e nerostitul timpului. Ca acea rudă bolnavă şi nenorocoasă, despre care nu e de bon ton să vorbeşti la masă şi să ceri ştiri. În adânc, suferim pentru asta.
        Privind arta, e limpede cristal că epoca noastră nu există. Dacă acesta ar fi unicul criteriu de validare, ar trebui să dispărem imediat. Avântul autentic, irupţia reală care o să urmeze, care îndeobşte urmează unor asemenea paranteze istorice? E printre acele puţine lucruri pentru care mai e vag amuzant să aştepţi viitorul. Pentru ce altceva să-l pândeşti, pentru a vedea care e preşedintele Americii peste 20 de ani? care va fi meseria sau norocul progeniturii tale, înainte de a produce şi ea o progenitură? Admirăm în extaz unul după altul apusuri de soare, în sinea noastră însă ştim că toate sunt la fel. Depăşind ciclicităţile sterile ori beatitudinea idioată, aştepţi pe cineva în stare să spună adevărul despre timpul tău, ca să te poţi stinge în linişte: aşa cum ruşii din XIX au ‘aşteptat’ Fraţii Karamazov şi cum Marele Gatsby a închis la Belle Époque. Arta rămâne cam singurul lucru cu adevărat amuzant pentru curiozitatea noastră privind viitorul. În realitate, mai trăim pentru că aşteptăm un roman…

~

•28 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

ambajada        F. fuma Don Pedros, Reina Cubanas, Dutch Liliputanos. Nu era un fumător plezirist (20 pe zi…), în toate fotografiile şi filmele de familie fumează compulsiv, până când para subţire din centru e tot ce mai rămâne. Le cumpăra mai ales din excursiile la Berchtesgaden (loc de agrement preferat de o mulţime de lume…). Mai târziu, în incursiunile lui Max Eitingon în staţiunea bavareză, i-a găsit tutungeria preferată şi îi expedia de acolo, în bloc, sute de trabucuri. În ultimul timp era nefericit să se mulţumească cu ţigări mai populare, de producţie locală, din cauza restricţiilor de război impuse pe mărcile de import, până la Anschluss, de guvernul austriac.
        Cuba intră curând în raiul capitalului. Inevitabil. Şi n-am în minte decât întrebarea obscenă ce se va întâmpla cu furnizorii viciilor noastre.

~

•27 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

       Simplitatea anumitor coperţi.

desgarradura

~

•25 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Pot să admir, uneori cu pasiune, nu prea-mi plac cei care nu admiră, mi se par suspecţi spiritual. Totuşi, simţi imediat enorma perversitate şi falsitatea acestui viciu.

~

•22 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Terorismul islamic: 1263 de morţi în ultimele… 23 de zile.
        (Cred că A.P. voia să-i înveţe ceva despre Coran, nu mai ţin minte foarte bine totul.)
        Reacţia teologică improvizată e de obicei, universal, în linie:
        1. teroriştii nu sunt islamici adevăraţi, sunt invitaţi să treacă pe la noi pentru a le remite un certificat de autenticitate;
        2. dacă sunt musulmani totuşi, să citească mai bine Coranul; l-am citit noi şi găsim că e minunat, dacă e nevoie vă putem spune şi lucruri subtile despre mistica sufistă;
        3. dacă l-au citit şi îndemnurile la ucidere sunt acolo, toate, mari cât o zi de post, să citească şi versetele despre pace (în paralel? în ce fel i-ar ajuta în momentul uciderii? mister);
        4. dacă au citit versetele despre pace, dar apoi vin cele din perioada când Mahomed devine războinic, şi în tradiţia musulmană versetele mai recente trec în faţa celorlalte, deci Mahomedul războinic (care ucide, arde, violează) are prioritate în faţa Mahomedului pacifist, deci ‘Ucideţi evreii’ sau ‘infidelii unde-i găsiţi’ are preeminenţă teologică asupra apei de trandafiri ‘dacă cineva a ucis o persoană, e ca şi când ar fi ucis întreaga umanitate’ etc. – atunci urmează sistematic punctul 5, psihologic:
        5. ‘nu toţi musulmanii sunt la fel’. Argument disperat şi nul, căci nu toţi germanii erau la fel în timpul lui Hitler, ba chiar 80% nu se ocupau deloc de armată şi politică. Şi totuşi au susţinut tacit. 80% dintre inşii din orice religie şi din orice popor sunt pasivi şi nu participă la istorie, în niciun regim; trăiesc, fac copii, se bucură de apusuri de soare; asta nu scuză şi nu demonstrează nimic, are tot atâta valoare cât paralogisme de tipul ‘cunosc personal trei germani/musulmani buni, vă asigur că nu vor să omoare pe nimeni’ sau ‘oamenii se înţeleg între ei’.
        După obiecţia 5, care a fost psihologică – ieşită din argument, implora -, îndeobşte urmează tăcerea, un fel de nedumerire amestecată cu furie, sau prostraţia. Islamul nu e oare acea religie ‘la fel ca creştinismul’, doar că e cu 1400 de ani mai tânără? Dar auzim asta pretutindeni în doxa de comentariu a vremii. Religia creştină nu se compară? Nu am fost şi noi la fel de barbari? bine dar cruciadele, inchiziţia… Cum, nicio religie nu se compară cu islamul, prin cruzime de corpus intrinsec, expansionism, pedepsirea cu moartea a apostaziei, controlul femeii – care e juridic jumătate cât un bărbat -, jihad armat, reacţionarism, aberaţia ştiinţifică, sclavia, prozelitismul obligatoriu până când întreaga lume devine musulmană, ca prescripţie ultimă? Va să zică de 1400 de ani, în istorie, oamenii aceştia ne atacă încontinuu, când au avut imperii şi când nu, în expansiune şi în declin, când am fost buni şi când răi, când am fost colonişti şi când nu, săraci sau bogaţi? Bine, şi ce-aţi vrea atunci, să le aruncăm bomba atomică? Doar să-i oprim peste tot, până îşi inventează o Reformă proprie şi un Iluminism, corectându-şi singuri corpusul, din exigenţă internă, incluzând ideea Celuilalt? un ‘Travel ban’ teologic, până la crearea condiţiilor de posibilitate ale dialogului?… – Stupoarea se instalează lent, ca o moliciune, e plăcută totuşi. La televizor, ştirile continuă, mereu aceleaşi. De 23 de zile. De oricâte zile. Scuzologii timizi ar scrie un eseu. Stiloul plin cu cerneală e strâns cu cele trei degete, cristic, hârtia aşteaptă în faţă, albă ca un reproş. Mai există şi tastatura computerului. E cald însă, urmează o vară, poate chiar 23 de zile de concediu.
        Negaţionismul istoric nu priveşte numai camerele de gazare, ci negarea generală a realului. E atât de curios că Occidentul a ajuns destul de repede aici. Ce mascăm intrând în faza negării, în basmul cu orientalismul şi ‘islamofobia’, pretinzând că masacrele au cauze sociale, economice, patologice (‘descreieraţi’), derulând toată doxa negării? Ce vrem să obţinem, să ne prezervăm banii, vacanţele, cursul de la universitate, canapeaua din sufragerie, serialul de sâmbătă? Să mai amânăm puţin?
        Vine un timp, e al tău, şi apoi timpul acela pleacă forever; asta e de obicei tot.