~

•28 septembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Lemă: bogaţii îşi scriu legile.

       ● Grey gardens (1975). Nu mi-a plăcut desfăşurarea nevrotică, pe un ecran, a două fiinţe în fragilitate mintală. Nu ştiu; mi s-a părut mai puţin o victorie estetică (cel mai ‘bun documentar al tuturor timpurilor’) cât, inavuabil, un voyeurism clinic de care suntem tentaţi, fără să ştim bine când una alunecă în celălalt. Ştiam că există oameni care asistă la şedinţe, în sălile de tribunal, cu divorţuri şi crime şi sunt în stare să-şi plătească locul dacă s-ar tăia bilete pentru asta. Ştiam că sunt oameni care se uită cu atenţie prin gard la pacienţii de ospiciu, observându-le mişcările dezordonate, delirul, fără să se poată dezlipi. După documentarul Grey gardens, au făcut o adaptare musical pentru Broadway, o piesă de teatru… Gore Vidal avea oroare de asta. Să-ţi vezi rudele, declasate, într-o casă în ruină – amestec de Marile speranţe şi Menajeria de sticlă – populată de pisici, submersată de gunoaie şi vegetaţie, două femei pe jumătate smintite şi infantilizate de singurătate, exploatate de camera video era un spectacol pentru decadenţa Empire americană. Cu neputinţă de imaginat înainte.
       Capote. Lee Radziwill, sora lui Jackie O., e confidenta şi prietena lui cea mai bună. Gore Vidal, fost bun prieten, e cel mai bun duşman. Toţi sunt rude cu simili-nebunele expuse ‘estetic’ acolo. Lumea lui de filfizoni, scriitori, mondeni şi moştenitori de familie, trăind într-o avalanşă de indiscreţii şi travestiuri, nu ceruse nicăieri dreptul la tragedie publică.
       Mi-a fost greu să privesc. Am privit. La urmă, răscolire, dezgust, vid.

       ● Insomniac, Hitler nu lăsa să treacă o noapte fără a citi o carte nouă (biograful Ian Kershaw). 16.000 de cărţi în bibliotecă. Stalin 20.000; citea ca un apucat. Goebbels a făcut o teză despre romantismul german etc., etc.
       Dacă putem încheia totuşi, în timpul vieţilor noastre, comedia livrescului modelator potrivit căreia cărţile te fac mai bun. Dacă putem sfârşi cu această rămăşiţă a pedagogismului de secol XIX, litanie pentru debili, institutoare sensibile şi editori de carte, încă recitată prin amfiteatre şi târguri de carte, imersie a neroziei candide.

Reclame

~

•23 septembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Toţi se ocupă mai nou cu psihiatrizarea realității. Sau de la o vreme. Tipi care-ți spun simplu că Hitler se explică prin…
       De fapt cred că Freud e cel care începe trucul, în Unbehagen. Pentru a explica venirea naziștilor la putere în ’33, vorbește de creșterea instinctivității poporului german etc. Ignorând tot ce e realitate, fenomen, fir cauzal și istoric: războiul ’14-18, deruta înfrângerii, căderea imperiilor europene, crizele economice, trădarea burgheziei germane, deriva stângii, umilinţele, mizeria populației etc. Le spune Virginiei Woolf și lui Leonard, la Londra: a, toată cheia e în creşterea nihilismului, ceva de un nivel… Realmente îţi vine să foloseşti cuvinte mari.
       Psihologismul sumar furnizează, ca în medicina lui Molière, diagnostice de conversaţie de sâmbătă seara, cu buni şi răi: la orice boală, în acei ani glorioşi ai medicinei, răspunsul era să ţi se ia nişte sânge. Această filozofie a moașei comunale care e psihologizarea fenomenelor sociale e alibiul vidului de idei, înlocuieşte senin analiză, reflecţie, tot, şi îţi permite să te pronunţi asupra catapetesmei lumii.
       Psihologico-afectivul, literatură proastă ajunsă reflecţie, e flatant, îmi închipui, pentru toată această lume. Şi simplu. Pe bilanţ, totul se reduce, în instanţă ultimă, la liste cu buni şi liste cu răi: pe de o parte monştrii, pe de alta cei buni care li s-au opus. Istoria arată ca un mic teatru cu marionete dispuse pe două şiruri, o reducţie psihologică în care lumea nu e o totalitate de acţiuni şi determinări, ci se rezumă la schimburile afective şi psihologice între indivizi. Cineva care are o acţiune politică e ‘stăpânit de ură’. Categorii metafizice dubioase precum ‘răul în istorie’ etc.
       Nu ştiu cum oameni cu întreg capul pe umeri pot să nu surâdă.
       O fi o tară a Balcanului, a zonelor de prereflexiv care au nevoie de o atmosferă, oftaturi, o strună de vioară?

       ● X: ”Când a murit tata, în 2001, frate-meu mi-a spus: e o perioadă grea pentru tine. Du-te în garsoniera noastră din New York, închide-te acolo și citește Frații Karamazov. Nu ieși până n-o termini. – Și am făcut-o, am stat trei sau patru zile în ea. Și așa am trecut peste momentul morții tatălui meu. M-a ajutat. Cărțile cred că asta erau pe atunci, pansamente pentru tot felul de răni”.

       ● Ellis despre Stephen King: ”Ce semn o fi pentru cultura noastră faptul că autorul ei de horror cel mai de succes e un optimist?”.
       Într-adevăr, în cărţile lui totul se termină cu bine, haosul e învins și ordinea restaurată.
       Asta în horror.

~

•22 septembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Pe cine protejăm, în definitiv. E. se întreabă cu un aer dezolat, întins în fotoliu, își aruncă brațele în aer și le lasă să cadă cu oboseală. De ce naiba există tipul ăsta de cenzură morală, ce anume mai avem de protejat în 2020? Ce ordine morală?
       Poate e vechea superstiție a decadenței. Au impresia că dacă nu ținem moral lucrurile sub control, pornografie etc., vom începe să ne omorâm între noi, societatea intră în anomie. Sunt convinși de asta: o singură concesie, și ne ducem de-a berbeleacul (povestea cu Sodoma și Gomora). Temere moralistă veche: unde intră amoralitatea senzuală intră cu pași repezi și crima, un pervers sexual e mai ușor permeabil la gândul omuciderii, la haos etc. Văd o legătură între pervers, un tip cu control slăbit, și reducerea conștiinței morale. Te poți aștepta să închidă ochii la furt, să-și denunțe semenii, să ocolească legea, în timpul războiului să treacă la adversar, forța de a exercita un control asupra lui însuși e deja diminuată, de unde ideea că un pervers sexual nu e cineva de încredere, trebuie tratat ca alcoolicii sau persoanele cu dependențe.
       E. insistă că societatea și-a dezvelit cam toate vălurile, ar fi absurd să nu le scoată acum de tot. Mă îndoiesc (dacă nu se schimbă ceva în natura lucrului – transumanism, nu știu ce). Nu cred că vom merge vreodată goi pe stradă sau că vom face amor prin parcuri. Nu mai protejăm vreo ordine morală, dar n-or să facă un pas dincolo de, să zicem, concesii relative.
       Seara cade.
       Partea bună: insul se teme de el.

       ● Macron despre cvincvagenari: tipii ăștia fac parte din generaţia ‘prinţul Charles’ – cei care aşteaptă la nesfârșit Coroana pentru a fi de fapt surclasați de următorii în linie. Generaţia cvincvagenarilor a fost sărită de istorie.
       E ceva adevărat aici. Mai sunt câţiva dinozauri, Merkel, Trump, dar în mare s-a trecut direct la generaţia 40, suntem conduși de cvadragenari, deja majoritari în structurile de putere. De ce generaţia 50 a făcut o eschivă? Oamenii ăştia apăreau undeva între sfârşitul Războiului rece şi era internetului, un pic confuzi în toate. Au preferat să păstreze tăcerea. Încă o ‘generaţie pierdută’, retrasă fără un motiv limpede.
       Au fost excepții. Totuși, contingentul de vârstă care a condus în general lumea e cel de 50-70 de ani.
       Câte războaie, ce măceluri, acești prinți ai ramolismentului.

       ● Cineva care pronunță cu un aer de actualitate, la 30 de ani de la Revoluție, cuvântul ”comunism” e un caz consternant de debilitate mintală. Ori ”mineriadă” etc.
       Le trebuie un nou context analogic, aer proaspăt, noi noțiuni, alt lexic. Acești oameni stranii.
       Alt timp.

~

•22 septembrie 2018 • Un comentariu

       ● Un fel de studiu: 87% dintre femei ar fi avut orgasm în timpul violului (Journal of Clinical Psychiatry, cercetare pe 5.000 de subiecţi).
       Cel mai deprimant lucru citit în ultima vreme. Mi le-am imaginat ‘recunoscând’, pe aceste victime, la interogatoriile acelea jenante.
       Orgasmul e esenţial inconştient, nu înseamnă că acele femei şi-au dorit. Răspund la frică prin excitaţie. Dacă cineva te obligă să mănânci şi apoi mâncarea pusă în faţă – admiţi cu ruşine – îţi place, asta nu diminuează faptul că cineva te-a forţat cu pistolul la tâmplă să mănânci, că a avut loc un act de violenţă.
       La sex consimţit, abia 40-50% dintre femei declară că au avut orgasm. Nici jumătate cât la viol…
       Cinismul calm al Naturii; interesată să se reproducă, o preocupă prea puțin modalitatea; ignoră perfect dacă un urmaş e născut din viol sau din întâlnire consimţită, câtă vreme molecula de ADN se perpetuează.
       Cifra rămâne acolo, să ne reducă la ceea ce suntem.

       ● Tip din Silicon Valley: există ‘pack mentality’ și ‘solitary mentality’. Dacă nu ești în haită, dacă ai, dimpotrivă, mentalitatea solitarului (nu ești bun pentru rețele sociale etc.), timpul trece mai încet.

       ● Nu cred că cine consimte să se dea jos din pat dimineţile poate pretinde că e în totalitate onest.
       Să nu mai pășim, eroici, prin întuneric ţinând în mână nu știu ce făclii ale adevărului. E ceva ce nu merge aici.

~

•19 septembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Nou studiu colectiv (universităţi disparate geografic şi politic) în care se afirmă că nu se poate găsi o cauzalitate între colesterolul ridicat şi bolile de inimă.
       60-70 de ani de când ţine. Cred că erau încă filme alb-negru cu Cary Grant când se făceau glume de tipul ‘ce să fac, am grijă de colesterol, amice, îmi păstrez sănătatea’ când personajul era invitat să ia un ‘steak’ etc.
       70 de ani de ‘fake news’ onorabil, perfect ştiinţific – în care au crescut bunicii noştri, părinţii şi, la rându-ne, noi.

       ● Internetul, ca spaţiu al libertăţii, nu mai are multe zile. (Nicio putere nu-l va reglementa, sumbru-foucauldian, din iniţiativă proprie: subiecţii înşişi cer insistent lanţurile.)
       Va fi durat un deceniu, poate două.

       ● Câţi ani de pace, oare, cu tot realismul, mai sunt.

~

•16 septembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Întrebați care e noutatea epocii noastre, ce o distinge în definitiv de celelalte, am fi nevoiți să numim după reflecție acest lucru: copiii sunt la fel de răi ca părinţii. Proletarii la fel de răi ca burghezii. Femeile la fel de rele ca bărbaţii. Victimele, la fel de rele ca opresorii, cei care au dreptate la fel de răi ca cei aflaţi în eroare…
       Nu ai perceput esențialul din portretul general al epocii, scăpându-ți asta. Măsura în care chipul ei s-a alcătuit unic. Raporturile sunt bineînţeles în continuare obiective, injuste, abuzive etc. Dar ei, victime şi opresori, sunt structural la fel, iar amalgamul acesta etic total, incredibil, apărut pentru prima dată, în fond de nimic anunțat, e reala noastră diferenţă specifică. Înainte, un ‘Churchill’ diferea în chip distinct de un ‘Hitler’; vrăjitoarele nu i-ar fi putut arde pe rug pe inchizitori; V. Ierunca nu ar fi putut invectiva mahalagesc, pecum E. Barbu; C. Coposu nu l-ar fi putut trimite în închisoare pe A. Nicolschi, numai inversul putea fi adevărat, era o incompatibilitate structurală. Figurile nu puteau amalgama moral, forma coincidea cu fondul, puterea cu principiile ei și fiecare era inteligibil reprezentantul genului său. Am ajuns la numitorul comun – ‘o apă şi-un pământ’ (cu vorba lui M.L. în Unde scurte: adică noroi) – dintre buni şi răi şi înaintăm de aici, habar n-avem unde, nicio idee unde, împleticindu-ne.
       (Vezi apariția recentă a tipului curios al ‘hienei morale’ – un ins foarte bun şi cumsecade care, clacând la un moment anume, şi-a pierdut minţile. Un justiţiar emotiv care acceptă derogări sau încălcarea directă a moralei, pentru împlinirea unui scop moral mai înalt: moartea adversarului, dezumanizarea lui, injurierea, deriziunea ad faciem şi ad nominem etc., în genere stadiile infantile ad hominem ale practicii și retoricii. După hiena morală, pentru a înfrânge un rău mai înalt, spusele, actele sau psihologia urii se justifică, te poți dedubla îmbrăcându-te în haina lui, poți fi trivial, persecutor, fascist, nazist, tortura, arde pe rug etc. Retorică machiavelică clasică cu un twist postmodern: hybris-ul, ne-măsura Binelui ca perversiune supremă care întunecă natura și distincțiile. – Lui Ceauşescu, de pildă, la Radio Europa Liberă, i se spunea ‘domnul Ceauşescu’, spre stupoarea dezamăgită a auditoriului. Deşi criticile la adresa lui erau vitriolante, conducerea americană a postului nu accepta insertul ad hominem. Pe Hitler, în stenogramele de guvern e vizibil, Churchill îl numea întotdeauna ‘Herr Hitler’. În război, aproba dimineaţa diverse planuri de asasinare a lui la Berlin sau Berchtesgaden, dar îi spunea Herr Hitler. Pentru că nu pierzi niciodată din vedere ce eşti, unde sunt punctele cardinale. Nu te poţi purta ca adversarul, fiindcă atunci nu mai e o diferenţă între el şi tine. Dacă principiul realităţii – raţiune, fapt, logică – cedează în faţa principiului plăcerii – victoria -, ţi-ai pierdut identitatea, eşti un cerc pătrat, diavol-înger. Hiena morală ignoră avertismentul știut al lui Nietzsche, tot privind multă vreme în abis, abisul începe să privească la rândul lui în tine. Aveţi grijă, luptându-vă cu un monstru, să nu deveniţi monştri voi înşivă – Jenseits… – Putem situa, istoric, apariția hienei morale undeva după septembrie 2001. Hajfa – populația arabă ieșind pe străzi pentru a se bucura – cu un fel de inumane chiuituri sinistre – de moartea oamenilor din cele două Turnuri. Apoi, în America anului 2011, când aproximativ 200 de oameni s-au adunat în Times Square celebrând cu şampanie moartea figurii teroristului Bin Laden. A fost un spectacol al lumii nemaivăzut; s-a simţit că, în toate, un pas fusese făcut. Bucuria fățișă pentru răul adversarului fusese ceva de neconceput în toate culturile. A murit un om, ce mai e de adăugat, pentru el faptele lumii se suspendă. La moartea lui Hitler, în 1945, nu a ieşit să se bucure public absolut nimeni, nu există înregistrată nicio asfel de manifestare barbară. Ar fi fost socotită o decădere în subumanitate de neconceput. Hiena morală nu e antieroul (insul rău devenit bun), ci anti-antieroul: omul bun devenit rău în numele Binelui. Lotul ticălosului: suspendarea moralei pe timpul unui act imoral. Contradicţie, conversie ontologică, hiena morală vrea suspendarea moralei pe timpul actului moral. Dacă pentru a face Binele imaginat simţi să trebuie să sugrumi pe cineva, ai trecut Rubiconul; ca în performativ, numele tău e altul. Hiena morală e patologia moralei; dar nu e interesant. Egalizarea totală din jur este.)
       Toţi seamănă cu toţi, nimeni nu e moral superior pentru că e purtătorul unei idei moral superioare – unul, un delicat cu principii pentru că celălalt este o brută fără. De când anume s-a sedimentat totul și imaginile au început să coincidă pentru noi toți? unul, două decenii? Sunt lucruri frapant vizibile în real, cinema, literatură. Am alunecat lent în epoca post-morală și n-avem nicio observație specială de făcut la asta.
       E poate o lovitură pentru ‘sufletele frumoase’; constatarea noastră e calmă, dar inevitabilă. It’s life, cum ar spune Ellis. Am ajuns întocmai şi în chip exact aici, fără să fi făcut nimic pentru asta.

       ● Franceza cântată, nazală, a anilor ’40-50. Ascultat niște interviuri. Se vorbea cu un fel de repezeală, cu inflexiuni stranii.

       ● Toate astea sunt mai puțin istoria unei indolențe cât povestea unui naufragiu.

~

•14 septembrie 2018 • Lasă un comentariu

       ● E adevărată observaţia lui Bergson că medicina e de fapt o artă aflată la răscrucea mai multor ştiinţe. Necum o ştiinţă.
       Îndeobşte se crede că medicul e ‘om de ştiinţă’ sau ceva asemănător, şi chiar el cochetează un pic cu neînţelegerea asta, o lasă să transpară în public – care şi-aşa îl hipertrofiază ca succedaneu de Dumnezeu, mai ales în mediile populare. E un artist. Un artist se poate înşela. Medicul se poate înşela. Stă chiar aşa: în halat alb, la o răscruce, ca un agent de circulaţie, şi se uită la toate drumurile care vin spre el; trebuie să compună cu asta. Operează cu ştiinţele, se ajută de tehnologie, anatomie, chimie etc. dar bâjbâie. E esenţial în întuneric, în aproximaţie, şi bâjbâie. Poate mai puţin chirurgii, care au în faţă palpabilul; dar şi ei în destulă măsură. (Îmi amintesc de Deleuze: ‘Medicii nu ştiu nimic’.)
       Lui Onfray i-au găsit un AVC la al cincilea consult. Patru medici, unu după altul, i-au spus că n-are nimic (deşi îi prevenise că se teme de un AVC, după simptome, ameţeli, vedere tulbure etc. – mai avusese unul în tinereţe), totul e perfect, i-a fost puţin afectată vederea periferică, să meargă la un oculist. Ultimul i-a luat 250 de euro. Niciunul n-a spus: ştii ceva, fă mai bine un RMN, de control. Accidentul vascular s-ar fi văzut imediat. A rămas cu sechele, i-a fost afectat câmpul vizual, nu mai vede ce e în stânga sus, trebuie să întoarcă capul… A stat 8 zile în spital, credea că va muri etc. Stupefiat că medicii, majoritatea amici ai lui, străluciţi profesional, se puteau înşela în halul ăsta. Şi felul cum îl asigurau, îi garantau, oprindu-l să mai încerce, întârziindu-l. Stupefiat că intri în locurile astea cu pereţi albi, lume grăbită, cu halate şi mutre matter-of-fact, cu aparatură de milioane – şi eşti cu adevărat în aer şi nu contează decât hazardul şi, mai limpede încă, norocul.

       ● Incredibila întrebare despre folosul filozofiei…
       Filozofia nu foloseşte la nimic, nu e o unealtă. Furculiţa foloseşte la mâncat, un scaun la aşezat, gândirea nu foloseşte în sensul ăsta la ceva.
       Filozofia e un fel de pietricică în pantof. Nu destul de supărătoare să nu poţi merge, dar destul de importantă ca să ştii că e acolo. Sunt micile lucruri care agasează şi sunt mereu acolo – ‘adevărul’ etc.
       E vitală o pietricică în pantof. Un element străin care-ţi afectează confortul. Nu eşti întreg fără asta, faci o carieră, copii etc. Lumea îţi pare plauzibilă.
       Literatura e exact la fel, îţi spune suav: simţi? Simţi că lumea nu e plauzibilă?…

       ● Un tip: Care e cel mai bun sfat pe care i l-aţi putea da unui tânăr care ar dori să se întreţină singur din propria sa muncă de creaţie?
       B.E. Ellis: Căsătoreşte-te cu cineva bogat.