~

•29 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Secolul tău are nişte presupoziţii – ştiinţifice, culturale, nu ştiu ce. Inevitabil, majoritatea vor fi invalidate, nu se vor confirma. Citite peste 50 de ani, vor suna ridicol. Fereşte-te de ele. Nu menţiona nici obiecte tehnice cu detalii de marcă sau serie, ci în termeni vagi: un aparat foto galben. Altminteri – ca Bret Easton Ellis sau Houellebecq -, pomenind nu ştiu ce cameră foto hip cu… 8 megapixeli, vei provoca surâsuri cititorului. Nu indica nici piese muzicale în modă – nimic sau nimic precis.
        Presupoziţiile de acum: transumanismul, inteligenţa artificială, digitalizarea, prelungirea vieţii, genetică, hiperecologism, politici identitare, globalism etc. Scrie despre toate astea, situează-te în spiritul lor, şi în nici 20 de ani se va râde de tine.
        Păstrează-te într-o rezervă calmă în raport cu tot ce expiră, când ţii să protejezi naraţiunea sau sensul ei.
        Lacrimile s-au uscat.

       ● Sollers, evidenţă flagrantă: ‘Literatura, după părerea mea, gândeşte mai mult decât filozofia’.

       ● Cazul, vechi de câţiva ani, al acelei femei din Austria ţinute prizonieră într-o pivniţă de tatăl ei. Violată în fiecare zi. Născându-i copiii. Pe care îi viola de asemenea. Încerci să-ţi închipui cum îl implora. Ce discurs căuta să-şi compună în fiecare zi pentru a-l îndupleca să-i dea drumul de acolo. Zeul implorat în rugăciuni, zi de zi, în zadar. Nu s-a mai auzit nimic de acel caz, nu contează – nici nu e sigur că vrem să aflăm ceva.
        Singurătatea ei absolută, faţă de întreaga umanitate.

Reclame

~

•26 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Motivele uzuale pentru a nu te sinucide (pentru a le depăşi pe cele imbecile cu ‘viaţa e frumoasă şi merită’, ‘viaţa nu ţi-ai dat-o tu, ca să o iei…’ sau depresia clinică rezolvabilă cu pilule):
        – efectul asupra celor din jur e devastator. Sunt membri ai familiei şi prieteni care nu-şi mai revin decenii, torturându-se cu întrebări, amintiri sumbre, remuşcări. Tu crezi că ai pus capăt suferinţei, dar durerea cu care ai trăit nu dispare cu moartea ta, li se transferă lor. Lumea se va referi la existenţa ta ca la ceva straniu, îţi proiectezi imaginea într-o zonă perpetuu morbidă. Eşti ruda despre care nu se vorbeşte niciodată, eşti ca un punct negru şi rece, o amintire care le otrăveşte viaţa.
        – vezi dacă ai parcurs toate celelalte opţiuni, până la aceasta din urmă. Nu sări etapele. Sunt aşa de multe exaltări şi stupidităţi de comis până acolo.
        – amână: există întotdeauna ziua de mâine. Poate că te vei simţi la fel, dar dacă ceva te împinge mâine spre viaţă, poţi să mergi mai departe. Râzi, sfidează. În sine, e cam absurd să grăbeşti un lucru pe care-l poţi face oricând. Sunt tipi care s-au sinucis la 85 de ani, pentru că abia atunci au considerat că au epuizat ultima posibilitate.
        – viaţa ta are o greutate, o valoare de care nu-ţi dai seama. Nu ştii cine eşti şi ce loc ocupi. Poate un urmaş al tău, la a nu ştiu câta generaţie, va fi Dante, Proust, Eminescu. Habar n-ai care ţi-e locul şi greutatea reală în lume.
        – oricum toţi plecăm. Fii optimist, nimeni nu rămâne aici: în 100 de ani, toţi cei din jurul tău vor fi morţi. Un genocid, o hecatombă tăcută are loc: 7 miliarde. Presupunînd că teoretic mai poţi încă amâna: de ce n-ai face-o, de ce ai pleca înaintea lor, de vreme ce se pleacă oricum? (Inversul, ‘de vreme ce se pleacă oricum, de ce n-aş pleca înaintea lor’ nu are, observă, la fel de mult sens.)
        – dacă într-adevăr nimic nu are sens, nici sinuciderea nu are unul. A pleca şi a rămâne – au în absolut valoare strict echivalentă. Rămânând, deci, nu pierzi nimic.
        – nu există ‘sfat’, e o minciună. Cântăreşte lucrurile clar, singur, în lumină.
        Motivele celelalte, pentru a te sinucide, nu pot fi trecute, sunt legiune şi mult mai temeinice.

       ● Spusa lui Camus citată în anii ăştia până la saţietate: ‘A numi în mod nepotrivit un lucru înseamnă să contribui şi mai mult la nefericirea lumii’ (studiu despre Parain, ‘Sur une philosophie de l’expression’, rev. Poésie 44, nr. 17, Gallimard, 1944, p. 22).
        (Socrate înainte de moarte, lui Criton: ‘Niciodată să nu vorbeşti incorect; nu doar că insulţi gramatica, dar faci să sufere şi sufletele’ – Apologia.)
        Ideea că un lucru trebuie numit exact, dar întocmai aşa cum e, cum ne-am obişnuit prin înţelegere comună să-l numim, altfel trişezi, tulburi sufletele şi lumea…

       ● S-a lăsat puţin răcoarea, arunc pe mine o scurtă de blugi şi ies. La un moment dat, observ că e ceva gravat pe nasturele de metal de la mânecă, pe toţi nasturii. Citesc:
        ‘Go West • Go West’…

~

•23 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● N-am să uit niciodată vorba bătrânului Paleologu; întrebat de nu ştiu ce reporter dacă închisoarea îi face pe oameni mai buni sau dimpotrivă, mai răi, a răspuns: pe cei răi i-a făcut mai răi, pe cei buni i-a făcut mai buni.
        Tot creştinismul susţine că suferinţa are o valoare în sine. Tot iudaismul. Mistica. Filozofia o instituie ca debutul reflecţiei metafizice etc.
        Or, otrăveşte gratuit viaţa, amplificând ceea ce exista deja. Porcărie sinistră.

       ● Acest J. Peterson, care nu jură decât pe Jung şi Eliade, are exact genul lor de ipoteze de mistagog, la limita ridicolului. A spus de pildă într-un curs: reprezentarea a doi şerpi încolăciţi, pe care o vedem prezentă în toate culturile străvechi, ar putea fi, şi înclin să cred că este cu adevărat, reprezentarea structurii ADN-ului…
        Nu i-a trecut prin minte că doi şerpi încolăciţi sunt acuplaţi în rut, într-un dans frenetic, banalitatea însăşi a observaţiei în natură, şi că toate culturile vedeau în asta simbolul fertilităţii, al renaşterii şi deci vindecării eterne, de unde toiagul lui Asclepios, motivul frânghiei etc. A preferat să facă saltul ‘mistic’ spre fantasmă: antecesorii noştri locuitori în peşteri cunoşteau, prin intuiţie revelată, figura structurii ADN-ului.
        Dacă n-ar fi fost curajul inatacabil al acestui tip, în anumite împrejurări…

       ● Târg de antichităţi. Pe o tarabă, Mein Kampf tradus, o ediţie quarto nouă, solidă, legată şi cartonată, cu autorul palid-halucinat pe copertă, svastică şi tot tacâmul. Vânzătorul, văzând că mă uit: avem şi o ediţie mai mică, şi îmi arată una broşată, în două volume. (Krampf, ar fi trebuit.)
        Mi s-a părut şi aiurea, şi normal; o şterg mai departe după celelalte ‘produse’.

~

•22 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● De ce există gândire slabă şi self-help-ism tip Jordan Peterson?
        Varianta lungă: prea lungă.
        Varianta scurtă: din vina noastră, a stângii. (A trădării din anii ’80, când am abandonat gulerele albastre pentru multiculturalism şi imigraţionism, a trădării eterne a unor Bernie pentru Clintoni, a dorinţei de a face ‘glume’ cu libertatea de expresie uitând că tradiţional e valoarea noastră, a alăturării la toate, absolut toate proiectele elitei mondialiste de azi, încât între un stângist şi un globalist oligarhic nu mai poţi detecta o diferenţă cu microscopul intramolecular.)
        Cam din aceste motive – nu că lipsesc gânditorii de pe stânga.

       ● Textele în care autorul ridică vocea. Cât mă impresionau în adolescenţă.

       ● Mă opresc să trag, absent, dintr-o ţigară de foi, cu o cafea în faţă. De partea cealaltă a străzii un tip fluieră de zor într-o maşină, pe o muzică alertă. Trei sferturi de ceas, a fluierat cu o bucurie egală. N-a contaminat pe nimeni. Lumea trecea cu un aer sumbru. De parcă i-am fi delegat lui să se ocupe de bucuria noastră, simulând-o, în timp ce noi ne ocupam liniştiţi de real.
        La plecare încă fluiera, vesel ca o cinteză.

~

•22 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Sociologia s-a înşelat grav de 3-4 decenii, nu a reuşit să prevadă ce trăim, realitatea de azi în care un continent se revarsă pur şi simplu în altul (Africa-Asia, în Europa). Nu au întrevăzut-o, ba chiar au negat din toate puterile evidenţa. Fenomen – schimbare de popor, de civilizaţie – enorm, faţă de care toate celelalte apar azi ca derizorii. Complet ignorat. Disciplina, trădând publicul, a fost total anexată de putere.

       ● Mi se pare că ‘teoriile conspiraţiei’ sunt romanele poliţiste ale vremii, ultima urmă de interes real pe care publicul o mai poartă zonei ‘politice’. Dacă n-ar fi poveştile astea ar adormi chiar toată lumea.

       ● Mă gândesc la N. Cum a putut să nu-şi dea seama că într-o zi va cădea comunismul? Şi peste 200 de ani, cum credea el. Ar fi trebuit să scrie o carte, în ascuns, pentru această postistorie. În eventualitatea că se întâmplă improbabilul, dacă va mai exista ţara sau măcar limba română – sau de nu, dacă va avea cineva amabilitatea să vă traducă aceste cuvinte – iată ce voiam să vă spun, ce gândesc cu adevărat. O carte strict pentru urmaşi.
        Şi n-a scris-o nimeni. N-avem în ce testamente să căutăm, infamii nu ne-au lăsat nimic.

~

•21 iunie 2018 • Lasă un comentariu

       ● Uneori mă gândesc la… well, la ‘sfârşit’, ca la datele de expirare de pe produse. Cât o s-o mai duci, ‘până la cât’ o să ajungi etc. Îmi închipui şi 80, şi 70, şi 50, şi…, toate cifrele sunt plauzibile. Cum anume – şi se despăturesc scenarii. Mizerie…
        Ziua când, într-un mall, m-am uitat la un sugar plimbat de mama lui în cărucior. Aritmetic, maimuţa asta ştirbă o să prindă anul 2100. Şi mi-l închipuiam într-o fotografie testimoniu, bătrân, cu paharul în mână, având în spate o pancartă cu ‘Revelion 2100. La mulţi ani’, într-un nor de confeti. Eu fiind atunci, de mult, pământ.
        Or, timpul pe care-l trăieşti tu e singurul timp real. Nu există un 2100.
        Şi totuşi, şi totuşi… se vor întâmpla lucruri şi eu n-o să asist la ele; numai gândul ăsta e destul ca să-ţi ‘facă’ ceva, ca lui Beigbeder în ultima carte, unde a făcut o nevroză.
        Porcării incredibile din genul acesta, care noroc că nu durează.

       ● Cu americanii totul se transformă în gunoi. Nu ştiu de ce. Mi se spune că ‘tre să cauţi pe cineva din Est’, evreu sau european, ca să poţi schimba două vorbe. Tot ce e infect ca tentaţie sufletească găseşti la oamenii ăştia. Şi inocenţă de calitatea cea mai proastă, ceea ce se numeşte aici ‘neghiobie’. De ce? (Şi romanii au dominat lumea, dar nu găseai un inocent în tot imperiul, dacă ar fi să-l credem pe X, pe Y.) Vulgaritatea lor e de tipul empiric, experimentând scot ‘sufletul’ din orice lucru, mai nimica – erotică, poezie, mister, un ‘rest’ – nu rezistă.
        Ca orice central-european, mă uit dacă asta nu e un ‘semn’ de ceva…
        Când te gândeşti că stăm în naivitatea lor. Experimentul democratic, care în Europa are 100 de ani peticiţi, s-ar fărâmiţa în mai puţin de un an, în mai puţin de o lună şi ar zbura de pe glob pentru alţi o mie, fiindcă e ceea ce scoate din minţi elitele de peste tot.
        (Mă gândesc la A.P., spirit subţire şi cu o oboseală foarte ataşantă, care s-a ilustrat în ultima vreme propunând două lucruri: să fie scos poporul cu turma la vot, obligatoriu, şi să se găsească o formulă ‘rezonabilă’ de limitare a libertăţii de expresie… Tentaţia autoritară mijeşte cum dă de un tip mai răsărit, dacă trece suficient de multă vreme. Bătrânii nu visează decât despotism luminat.)
        Deci naivitatea yankeie – bună la ceva.

       ● Bătrână, către tânăra care mergea pe stradă la un pas în urma ei: ‘Eu asta-ţi spun. Că ai s-o iei peste ochi de la el, când faci aşa, de n-ai să te vezi’.
        Tânăra, în spate, asculta smerită.
        Am simţit la început că mişcarea MeToo are două direcţii reale: ura pentru femeile care perpetuează sclavia de gen pe generaţii, şi… un protest împotriva urâţilor. Dacă cel care face propunerea indecentă ar fi Robert Redford, se luminează sensibil diferit lucrurile… Insuportabil e că mereu, în viaţa reală, un Weinstein porcin e cel care îşi permite, care îndrăzneşte.
        MeToo ca protest inconştient de clasă, împotriva urâţeniei insuportabile şi a lipsei de vis, de iluzie, de perspectivă reală din jur.

~

•20 iunie 2018 • 2 comentarii

       ● La restaurantul ‘D.’, minuscul cât o agenţie de pariuri. Era sărbătoare şi îmi trebuia un meniu ‘tradiţional’ la pachet. Toţi românii îl cunosc, dar nu mănâncă mai nimeni acolo mai mult de o dată, din cauza preţurilor şi atmosferei aiurea. În plus, vag ‘securistic’, sau cu nu ştiu ce reputaţie folclorică de a fi avut, înainte de ’89, câte un microfon în fiecare scrumieră de pe masă. (M.L., de pildă, nu-l frecventa niciodată.)
        Patronul e acelaşi. O huidumă cu o privire blândă şi un aer unsuros, amestec de maître d’hôtel şi luptător de sumo, se şterge de şorţ, bate încet încasările lângă uşă, în casa lui de marcat.
        Pe un perete zăresc, lângă ‘ştergare’ etc., fotografia alegorică cu cei trei, Cioran, Eliade, Ionesco, împreună în piaţa F. Îmi vine rândul să plătesc, întreb dacă vreunul dintre ei a mâncat aici. Uriaşul se însufleţeşte. Cioran a intrat înăuntru o singură dată, prin ’87, Eliade de mai multe ori, Ionesco crede că niciodată, a venit numai până la uşă vorbind cu cineva, dar nu e foarte sigur. E bucuros că are un interlocutor, lungeşte lucrurile, mă întreabă de toate şi îmi dă mândru două cărţi de vizită ale restaurantului, în caz că pierd una. La sfârşit:
        – Dar doamna Marie-France Ionesco telefonează tot timpul, înainte de data morţii tatălui ei. Ne comandă o sută-două de sarmale şi câteva plăcinte pentru a face pomană, cu slujbă de pomenire. Nu trece an să nu dea telefon.
        Nu ştiu de ce, mi s-a părut cel mai emoţionant lucru. Mi-am amintit: mormântul mereu îngrijit, cu ghivece proaspete de flori. Şi vorba lui C., care se înţelegea perfect cu ea: ‘M-am gândit că Marie-France I. este o fiinţă superioară’.

       ● Cel mai interesant accent englezesc: cel al albilor din Africa de Sud. Aspru şi melodios în acelaşi timp, cu ceva irlandez în inflexiune.

       ● Nu înţeleg de unde urâţenia vestimentară de pe străzi. În mijlocul oricărui oraş european oamenii sunt îmbrăcaţi ca-n Belarus. Bine – dar dezlânat, plecând în toate direcţiile, hainele atârnă pe ei. Toţi europenii, ca ieşiţi dintr-un second-hand cu rufe de lux. Cred că e maladia ‘casual’ etc.