~

•18 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Mi se spune peste tot asta, că trebuie să disting între diaspora cu retur şi diaspora fără retur. Cei vechi ar fi acriţi şi depăşiţi, cu o grilă de lectură tip război rece, cu ei nu se mai poate face nimic. La cei cu retur, tineri încă, mai există speranţă. So freaking what. Ambele contingente lipsesc la număr.

       ● De câte ori ai un discurs unificator, consensual, conciliant, optimist, tămăduitor şi pacifist, pentru un sens comun şi împotriva diviziunilor, polarizării, disensiunlor şi scandalului, eşti axiomatic un privilegiat în societate.
       Cel călcat în picioare caută cu speranţă semnele polarizării.
       (Desigur, mai există marginalii. Prea rari într-o societate ca să conteze, absenţi din lupta celor două tabere, mai există apoi marginalii. Lor cu desăvârşire li se rupe. Sunt urâţi de către ambele, fiindcă nu le pasă cine câştigă, ba chiar cred că nu e rezonabil să existe, undeva în lume, ceva asemănător cu un câştig.)
       Dacă un film se termină consensual şi cu victoria sensului, e tributar ideologiei dominante şi nul. Dacă a fost pe trei sferturi bun dar virează numai puţin într-acolo, reţine-l până la acel moment, restul e nul. Dacă vreo operă e optimistă şi mai ales cu happy end, sau conţine vertijul simplificării, ideea că avem de ales între bine şi rău – e vidă, acolo nu e o creaţie şi în ea nu se spune absolut nimic. Dacă o lucrare literară e complicaţie de ceasornic şi visărie halucinatorie, e laxativ şi pseudoliteratură.
       O să ţi se pară că în felul ăsta le-ai ecartat pe mai toate. Nu, doar că sunt mai toate ecartabile. E surprinzător cât de puţini oameni au înţeles asta sau i-au prins sensul.
       Ceea ce nu e anxietate, teren nesigur, nu are cu adevărat niciun sens şi nicio greutate reală.

       ● În adolescenţă credeam că suntem în viaţă ca să învăţăm ceva. Exista un fel de sens, nu ştiu cum, şi noi trebuia să-l prindem. Acum ştiu că suntem aici să ne susţinem cazul. Puzderia de nevinovaţi etc. Să batem puţin câmpii, piruetă – şi ieşirea.

 

 

Reclame

~

•17 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Toţi cei care l-au înjurat pe A. Finkielkraut pe stradă, aflaţi în urma cortegiului de gilets jaunes, erau arabi din banlieue-uri. Toţi cu eşarfe arabe la gât, arătându-le, strigând ‘Palestina’ şi ‘eliberare’ şi ‘Franţa e a noastră’. Toţi neavând nici cel mai mic habar că F. mai degrabă sprijină mişcarea. Bucuroşi că au găsit un evreu pe care-l pot înjura. Bucuroşi, în fapt, că au găsit o figură publică pe care să o înjure, căci oricine apare la televizor e urât de moarte în anumite cartiere. Atunci când a vizitat grupurile de stânga din stradă, ‘Nuit debout’, anul trecut, şi a fost recunoscut F. a păţit la fel şi abia a scăpat fizic de acolo.
       Antisemitismul nu e al mişcării – există infinit marginal, pentru câţiva verzi-bruni -, ci al arabo-musulmanilor din banlieue-uri, care reprezintă 1% din mişcare cel mult şi, simţind că nu-i priveşte, nu i s-au alăturat niciodată. Restul, francezii vechi din periurban şi provincie etc., veteranii mişcării, au reală simpatie pentru F. şi sunt conştienţi că e de ‘partea bună’ nicidecum a elitei. Dar cei 1% au făcut praf mişcarea, cu ocazia asta. Nu-şi va reveni curând, căci orice musulman detestând Franţa, într-o vestă galbenă, e acum gilets jaunes aşa cum noaptea toate pisicile sunt negre.
       Neînţelegere de care vor profita din plin elita şi autorităţile, care încep deja să denunţe antisemitismul, catastrofa, Hitler etc.
       F., deloc naiv, se abţine, simţind trucul. E încă traumatizat, dar se abţine de la declaraţii în sensul dominant. Ştie că antisemitismul real e cel nou, în Franţa, şi vine masiv, dimpotrivă, de la populaţia arabo-musulmană imigrantă, lucru pe care elita – responsabilă de imigraţie – încearcă din răsputeri să-l ascundă de 2 decenii vizând doar caraghioşi tip ‘Le Pen’ (în Franţa) sau Charlottesville-David Duke & Co. (în America), ‘suprematişti’ retrograzi putând încăpea într-un autobuz sau într-un sfert de tribună de stadion.
       Efortul monumental de a ascunde faptul că adevărata ură împotriva evreilor vine azi de la populaţiile arabo-musulmane îndoctrinate, nu de la bietul european ‘alb’ conştient de trecut, spăşit, admirator sincer de evrei, solidar şi cu un picior în groapă. Uimitoare inversiune, stratagemă ingenioasă, delicată, de ani de zile. Cât va reuşi elita să ţină bietul truc? Au toată media dominantă, dar trebuie să fie dificil.
       Seamănă cu acea anecdotă despre Napoleon, după ce o femeie i-a cerut o favoare: ‘Doamnă, dacă e vorba de ceva posibil, se face. Dacă e imposibil, se va face’.
       Tăcerea deplină despre adevăr. E unul dintre puţinele lucruri relativ fascinante, azi. Tolstoi credea că e nevoie de 40 de ani pentru ca o idee să se impună. Două generaţii…, e totuşi cam plictisitor.
       Dacă ceva ar avea cu adevărat importanţă.

       Addenda.
       Finkielkraut: ‘Bărbatul cu barbă, cel mai vindicativ – care nu e vreun alb, veţi admite odată cu mine – e cel care îmi spune: Franţa e a noastră. Imaginaţi-vă ce înseamnă asta. Nu vreau să fac o lungă exegeză a acestei fraze, dar mi-o spune cineva ca el, care are totuşi aparenţele cuiva… Îmi spune mie, evreu: Franţa e a noastră. Şi e o ameninţare pe care nu o adresează doar evreilor.
       – Dar [Franţa] e, de fapt, şi a lui.
       – Poftim?
       – E şi a lui, nu? Cum să facem, atunci…
       – Nu, staţi puţin, o clipă, regret, dar Franţa nu e a mea, nu-mi aparţine. Eu unul n-aş fi putut spune niciodată că Franţa e a mea, că Franţa e a evreilor. Ei sunt în Franţa, cum o arată admirabila carte a lui Pierre Manent, şi deţin un loc eminent în ea. Dar Franţa nu înseamnă ei, şi Franţa nu sunt eu. Nu, această frază e teribilă şi extraordinar de ameninţătoare, fiindcă ceea ce îmi spune el – şi aici nu e limbajul meu [ci al lui Renaud Camus, i.e. ‘marea înlocuire’] – ceea ce îmi spune el e: noi suntem marea înlocuire [de populaţii] şi tu vei fi primul care va plăti. Iată. Iată ce-mi spune cu asta’.
       (Interviu BFMTV.)
       E întocmai impresia pe care am avut-o, privind imaginile. Cei care au vrut să deplaseze simplist naraţiunea spre eternul antisemitism al albului francez mărunt sunt în afara problemei. S-au străduit foarte mult să nu vadă ceea ce vedeau înaintea ochilor, rostogolind în media globală acelaşi truc. Din nou pentru a drapa problema. Şi din nou. E aproape comic.
       Dar nu e interesantă decât durata.

       ● Un tip, Cleopa. Îmi amintesc – l-am vizitat atunci mai mulţi prieteni, nu mai ştiu de ce, ceva în legătură cu Steinhardt – că avea o retorică cu fraze-ştampilă tip Ţuţea. Un pompierism apodictic pentru impresionat suflete timide – mare succes la mulţimi etc. În privat – jumătate de oră pe o bancă de lemn, sub un pom rotat – era dezolant şi nulissim.

       ● C. Buckley despre curioasa rezistenţă a lui Christopher Hitchens la serate şi cantităţi vaste de alcool, rămânând plin de spirit şi amenitate.
       Era în timpul unui prânz la restaurant, început la 1 după-amiaza şi terminat pe la miezul nopţii: ‘La capătul celor 10 ore şi jumătate, aş fi fost bucuros să mă internez în spitalul cel mai apropiat, pentru a mi se oferi oxigen, sânge şi un număr de intervenţii la nivelul ficatului. El s-a dus acasă şi a scris, cred, un eseu despre George Orwell’.

 

 

~

•13 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Elitele au organizat migraţia masivă pentru a-şi importa o clasă de servi. E noul lor joc, după sfârşitul Războiului rece: în timpurile de linişte, permutarea populaţiilor pe hartă.
       Nou-veniţii sunt puri. Cel puţin 3 generaţii, îi ai – până învaţă să voteze, să se organizeze, să lupte, care sunt mizele etc., validează discursul dominant, sunt ai tăi. Trei generaţii istorice înseamnă 90 de ani. Măcar 50 ai linişte, averea, asigurată până la strănepoţi.
       În plus, te vezi primind medalia pentru umanitate ca o încununare la toate astea. Cine se opune e antiumanist, fascist, rasist etc. şi îşi va pierde sufletul în explicaţii. Calcul sublim. Nicicând falsitatea (mendacity, a. Tennessee Williams) n-a fost arborată mai sus pe catargul timpurilor. Ei şi. E o epocă real fascinantă.
       Nu ştiu cât succes vor avea, e adevărat, au încă dinainte un număr de impedimente obiective. E singurul joc de urmărit, la drept vorbind, în rest nu prea avem nimic pe scenă. No other game in town. Politic, de trei decenii ni se întâmplă nimic.

       ● Habar nu am dacă e bună sau nu decizia americană de a reduce din intervenţionism, retrăgându-şi armate dintr-o ţară sau alta.
       M-a frapat, însă, calitatea celor care au protestat. Numai intellos categoria BHL, tipi care nu au fost – fizic – niciodată în viaţa lor într-o încăierare. Din genul celor care, dacă li se dădea din eroare o palmă, dormeau două ore, cei mai slăbuţi, mai ataşanţi şi mai fricoşi de pe strada lor sau din curtea şcolii, cu o copilărie dezastruoasă, genul urâţel şi plăpând care conta să atragă fetele prin glume, suspine şi vulnerabilitate sufletească.
       Ei au fost în acele zile, în articole, pe platouri tv, câinii războiului.
       Mă gândesc la Nietzsche, fizic o ruină, exaltând supraomul; la Goebbels, bietul estropiat care visa numai lovituri de forţă…
       Viziunea despre lume a acestor chinuiţi se rezumă la abilitatea de a afla, în viaţă, agresorul bun, bully-ul moralmente superior care să-i apere de ceilalţi bullies, răi, din curtea şcolii. Gândirea lor n-a depăşit raporturile de forţă de pe imaginare table de şah gen Brzezinski. Există pe lume nişte state puternice, dar bune; ele trebuie să ne apere de nişte state puternice, rele însă. Să ne găsim uriaşul blând, cu carură suficientă, care să ne ofere protecţie ascunzându-ne în spatele lui. Nicio iotă mai mult. Întreaga lume, toată viziunea politică, geografică, socială, istorică se reduce în realitate la nicio iotă mai mult decât acest antagonism sumar de curtea şcolii.
       E bizar. În mod normal, piticii n-ar trebui să fie obsedaţi de jocul de baschet. Inteligenţa ar trebui să slujească pe lume la ceva. Nu sunt oameni răi sau fără calitate; dimpotrivă. Ceva i-a speriat însă pentru totdeauna şi întreaga lor Weltanschauung – camuflată în moralism, etică, Memorie, datorie, în genere e vorba de cuvinte mari – a împietrit acolo. Când este să lovească la rându-le, să aibă puterea, lovesc cu o cruzime inexplicabilă. Când sunt clerici – clerici de-a-ndoaselea, cu vorba lui Nizan -, pledau în volume şi editoriale viziunea radical binară, esenţialistă, războiul, dirijismul, intervenţionismul, militarismul pur, şi sunt categorici până la lacrimi. E curios să observi, pe marele câmp de luptă al umanismului, corpul de armată al slăbănogilor, contingentul ochelariştilor.
       Aceşti tipi blânzi totdeauna gata să le strige altora ‘Înainte’ şi să se pitească apoi după o colină, pentru a redacta un important articol moral. Din păcate e iubirea micului teckel pentru câinele de luptă, de care cel din urmă se jenează adesea.
       Aceşti copii plăpânzi cu gustul sângelui. Toate astea sunt suficient de curioase.

       ● Abuzăm cu brutalitatea noastră expeditivă persoane care vor poate să ne spună ‘Bună, sunt aici, exist’. Şi poate că sunt acasă într-un scaun cu rotile sau au o viaţă pe care ar schimba-o cu oricare alta.
       Nu ştiu de ce, nu văd nicăieri fericirea care ni se predică.

 

 

~

•9 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● E incredibil mitul ăsta al ‘analfabeţilor funcţional’, termen pentru debili dar cu oarecare priză, încă. Ah, elita infinit dezgustată de precaritatea turmei.
       Turma trebuie să arate întotdeauna mult mai rău decât tot ce se credea despre ea. Trebuie să fii mereu surprins de măsura în care eşti confirmat.
       Să spui, după nu ştiu ce improvizaţie de studiu făcut prin sate din sud, alegând oamenii cu nasul roşu şi stupoare pe chip, că jumătate dintre valahi pot citi un text dar nu înţeleg ce citesc acolo e pură debilitate. Asta nu se întâmplă nici la americani, care au o pătură letrată subţire şi în rest sunt la pământ. (Nu ştiu ce studiu le găsea 14%, faţă de o medie de 12% prin Europa.) Nici la papuaşi. Nu există ţară pe lume unde să se întâmple asta. Dar lucrul se poate ghici uşor din viaţa reală. Intri într-o sală de aşteptare, într-un compartiment de tren: ai putea oare spune că jumătate dintre oamenii de acolo nu înţeleg un text simplu? E o naivitate incredibilă, o naivitate pe dos. Oricare dintre studiile ulterioare ar demonstra că cifra e imposibilă şi că a fost umflată de zece ori cel puţin. Răsturnarea excepţiei în regulă e vechea marcă a prejudecăţii ideologice în aceste studii gen departament UNESCO pentru dezvoltare, acele birouri de terfeloage unde găsesc Africa murind de foame anul ăsta şi având de toate anul viitor. Până să fie verificat la sânge de peers, un studiu poate demonstra orice şi află mereu ceea ce vrea autorul să caute, preconcepţia cu care a intrat îl aşteaptă ca prin miracol la ieşire. Fenomen de bias implicit şi banal ca lumea, rareori studiile inaugurale spun ceva solid până la corectivele de mai târziu. Mai ales în ţările aproximative. Încă un deceniu de acum înainte, elita – la noi, semi-abilii şi pătura mediană cu o cultură de institutor – va pronunţa sintagma ‘analfabet funcţional’ plescăind între vocale, cu o plăcere, e adevărat, demnă de milă. A se citi: oamenii care votează la valahi sunt suboameni.
       Nu mai are importanţă ceva asemănător cu adevărul.
       Există cei naivi pentru că nu ştiu – şi cei naivi pentru că îşi închipuie că ştiu, au rezolvat situaţia lor în lume şi lumea însăşi. Naivitatea inversă care e iluzia cunoaşterii vorbeşte mai mult decât naivitatea obişnuită şi e mai periculoasă decât ea, fiindcă are aparat să-şi justifice delirul.
       Când te gândeşti, mulţimea de mituri eroizante din istoria noastră recentă, despre care nu se poate încă vorbi. Şi vor intra, dacă nu sunt deja, în cărţile de istorie.
       – mitul echivalării epocii Ceauşescu cu epoca Dej (noi – din colaboraţionişti cvasi-totali, eroi).
       – mitul internării disidenţilor în spitale psihiatrice (I. Vianu).
       – mitul elitar al revoluţiei ‘lovitură de stat’ din ’89, privarea poporului de cea mai frumoasă faptă a sa din întreaga istorie (toate celelalte momente au fost ale elitei).
       – mitul abdicării eroice a regelui Mihai, variantă suferind de la interviul lui Mircea Ciobanu din ’90 schimbări continue, al transformării unui om debonar și cumsecade într-un erou.
       – mitul rezistenţei din munţi eficiente. Deşi a produs drame imense, a fost zdrobită şi n-a clintit comunismul un milimetru.
       – etc.
       Mituri ale aproximativului. Care e în realitate făptura noastră.

       ● Averea miliardarilor a crescut cu 12% anul trecut. De la criză, numărul lor aproape s-a dublat.
       Acum apare unul nou la fiecare 2 zile. Aşadar, alaltăieri…

       ● Cum controlează moraliştii. Culpabilizând. Un om culpabilizat nu mai e un om liber.
       Eşti supus unei propagande constante a culpabilizării, a binelui imaginar şi a idealului social, până când capul se strecoară în jug. Moraliştii produc o dualitate foarte simplă. Nu eşti o fiinţă, eşti un bărbat. Deci discriminezi pe cineva. Eşti adult. Eşti occidental, nordic, alb, negru etc. Înainte de a apuca să faci ceva rău, eşti vinovat de 36 de lucruri de la intrarea ta în lume.
       (Hitchcock în interviul cu Truffaut: în filmele mele descriu totdeauna un individ inocent într-o lume culpabilă. ‘Tema inocentului care e acuzat produce în public un mai mare sentiment de pericol decât un vinovat care ar fi pe fugă.’ Moralismul descrie inocenţi culpabili dinainte. Filmul moralist ar începe de la prima scenă: interior, zi, judecătorul urcă la tribună, izbeşte cu micul ciocan de lemn, strigând: Vinovat. Urmează Scena a doua: Maternitate, naşterea individului.)
       Aceşti mici şarlatani ai moralei – ai moralinei, cu vorba lui N. – care ne fac vieţile imposibile sunt oare conştienţi că viclenia lor dezgustătoare, impostura lor simplă, e vizibilă? Că au văzut-o toţi, de la Homer la Shakespeare şi Dostoievski până azi? M-am întrebat mereu dacă sunt complet şi iremediabil imbecili, aceşti paraziţi măcinaţi de lipsa creaţiei personale forte, care debuşează în morală şi alterează, putrezesc aerul din jur cu vigilenţa lor oportună. Totdeauna trebuie să te întrebi unde e amvonul, cine predică.
       Aceşti oameni împotriva oamenilor liberi şi a lumii. Împotriva îndoielii, a privirii melancolice, împotriva adevărului. Aceşti oameni pentru o viaţă beta.
       După limitarea vitezei automobilelor de la 90 la 80 de km pe oră securitatea rutieră a sporit, nicicând n-au fost mai puţine accidente în Franţa. În numele siguranţei reale, ar putea-o limita la 30. Dacă o limitează la 10, nu mai accidentezi mortal pe nimeni.
       Dacă îi stârpim pe fumători, e în întregime plauzibil să nu mai moară nimeni din cauza fumatului.

 

 

~

•6 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Pagini dintr-un jurnal de război, 1914. Antisemitismul – total şi continuu. Evreii – ultima rasă a pământului, abjecţie, blestem, cum vom scăpa de ei, sunt ca omizile de pe arbori, ‘scârboşenia’ lor (după vizita într-un shtetl, probabil foarte sărac) întrece tot, autorul aproape leşină de dezgust, şi literal: ‘ce Rai ar fi pământul fără ei’.
       Un orăşel întâlnit în cale e ‘nu jidovit, ci răsjidovit’.
       Înspăimântătoare măsura în care Claude Lanzmann a avut dreptate: toată Europa era antisemită, întreaga noastră perspectivă se dovedeşte complet greşită şi naivă. Hitler n-a trebuit să convingă pe nimeni. Nouă ni s-a spus – şi lucrul s-a impus ca perspectivă istorică azi, nu doar în pop culture – că a venit deodată un nebun şi a ţinut discursuri înflăcărate în berării, convingându-i încet-încet pe toţi de teoria ‘cuţitului în spate’. Naivitate incredibilă.
       Rândurile se citesc greu, fiindcă vezi firescul insultei antisemite. Era nimic, un ‘bună ziua’. Niciun cuvânt bun sau măcar neutru despre ei, nicăieri.
       Vagoanele cu care tipul – locotenent în armata austro-ungară – era transportat cu trupa, cu înscrisul: ‘für 40 Mann, 6 Pferde’. De pe atunci.

       ● Ce-i reproşez lui M.P. e negustoria cu trecutul şi bolile lui C. – în străinătate, de unde vin plăţile în devize şi o oarecare iluzie de tiraj (3000 de exemplare etc.). O formă de parazitism îngăduită inamicilor, dar nu prietenilor. Îi laşi pe alţii. Şi ea, şi V. au practicat-o. Dacă ştii că-ţi vinzi cărţile afară numai fiindcă figurează numele altuia decât tine pe copertă, când faci după aceea o petrecere pe terasa din grădină şi te referi la provenienţa banilor cu care tocmai ai făcut cumpărăturile, trebuie să le spui invitaţilor: ‘Luaţi, mâncaţi, e din Cioran’.

       ● Citit nişte însemnări de prin 1999. Două mineriade, una după alta, ceilalţi din Est erau primiţi în NATO, noi nu, priveam cu infinită tristeţe la televizor ceremonia, inflaţie, tinerii nu se gândeau decât să fugă, ‘emisiuni Iosif Sava’, ‘Dilema’, ’22’, autobuze cu burduf, tensiune neagră, disperare.
       Totul vâscos şi în tenebre.
       Suntem în cea mai bună situaţie a istoriei noastre întregi, în ţară nu se întâmplă absolut nimic rău, sau măcar serios, măcar notabil, şi cine nu admite asta ar putea să vadă fără întârziere un ajutor specializat.

 

 

~

•6 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Va apărea destul de curând o teză de tipul ‘Masculinitatea înseamnă fascism’.
       Foarte repede. Îi dau, să zicem, 3 ani cel mult. Teză serioasă, cu aparat critic, peers, analiză istorică, antropo-sociologică, tipologie, tot. Va avea un ecou de tip Judith Butler şi va deschide, cu toată seriozitatea, o linie nouă de cercetare în Social studies.
       Ideea-paradox va fi: a fi bărbat nu e a fi nazist – dar în fond nu este altceva decât a fi nazist (apud Dasein-ul lui H.).
       Nazismul a fost triumful masculinităţii. Sociologic şi teologic, istoria şi Răul nu sunt altceva decât desfăşurarea masculinului, teritorializare şi virilitas. Nu e vinovat capitalul, cum credea Marx, inconştientul cum credea Freud, ci masculinul. Feminitatea e o esenţă superioară, rasismul de gen este bun în acest sens progresiv.
       Tehnic e foarte uşor de susţinut. Timpul e bun.

       ● Macron: ‘Trăim într-o lume a migraţiilor. Nu cred deloc în oamenii care ridică ziduri, asta nu funcţionează’.
       Romain Gary: ‘90% din civilizaţia noastră înseamnă ziduri. Dacă suprimi zidurile, ce rămâne? Nimic. Zero’.
       Orice civilizaţie înseamnă zid, să spui contrariul e comic. Orice fiinţă e de-finită, existenţă limită, orice locus înseamnă hotar, graniţă, altminteri prin definiţie nu ai ce împrejmui. Dacă nu poţi închide uşa casei nu ai o casă. Etc. Verifici că există ceva prin faptul că are mărginire, se termină undeva, opreşte alter-ul în fuziune, indistincţia lichidă. Culmea e că ştiu. Prea bine. Nu sunt imbecili, doar că sunt simplu meschini. Sub discursul de umanism debil (politic), antirasist (necesitatea mixităţii totale) sau ecologist (migraţiile climatice), întotdeauna: mână de lucru ieftină, răsturnare socială, bucuria apelor tulburi, fluxuri, vertij lucrativ, noi profituri, noi insule, noi urmaşi, bani, bani, bani. Nemurire.
       Când poţi fi şi campion umanist, şi cu un cont augmentat în bancă, i-ai jucat o frumoasă festă vieţii. Şi şarlatan liberal, şi ‘Augustul umanist’ pe piatra ta de mormânt, îngropat cu Legiunea de onoare şi gardă oficială, asta e lovitura subtilă pe care o cauţi în sufletul tău, o escrocherie de tip sublim. Ai nevoie de un raport dual, de concomitenţă, reuşita adevărată e ea. Şi bogat, şi filantrop sentimental, de pildă. Şi ticălos, şi ştergându-ţi o lacrimă. Dacă nu există simultaneitatea, în acest scurt interval al ruletei existenţei, nu ai obţinut ceva real, nu ai păcălit decât jumătate din umanitate şi nu ai tras în realitate un număr fast. Toţi scriitorii au observat asta, necesitatea planului dublu.

       ● ‘Cronicar’ sau ‘comentator’ – acum, ‘news personality’. Personalitate de ştiri.
       E tulburător.

~

•3 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● De ce nu s-au lipit figuri intello de revolta străzii? E bizar.
       Cu 1789 aveai trena enciclopediştilor, cu 1848 şi urmarea Hugo, Lamartine etc., la Comună Hugo şi Marx, cu Dreyfus pe Zola, Anatole France, Proust etc., cu Front populaire, Gide şi Malraux, cu ’68-ul Sartre etc., au fost în avangarda leninistă a unei mişcări sociale, ‘conştiinţa maselor’, fuziunea intellos-popor era o tradiţie europeană.
       Sunt nicăieri. Simpatii, uneori, da; declaraţii; dar nu scriu proclamaţii şi nu se alătură în stradă. Divorţ simbolic.
       Pentru prima oară, absenţi dintr-o revoltă populară. E drept că nici mulţimea nu-i vrea, nu-i aşteaptă. Sciziunea clară popor-elite în societăţile noastre occidentale e oare un semn mai degrabă bun.

       ● În Lire, dosar Houellebecq inexplicabil, aproape isteric. Ditirambi uluitori, ‘lumea e a lui’ etc. În momentul unui semi-succes şi al unei evidente stagnări de calitate. (Ani de zile când era mare l-au declarat nul.) Asta e ceva foarte francez.

       ● ‘Rezerva’ Salinger e reală, se pare. Fiul lui pretinde că a scris mereu dar că, deşi punerea în ordine a manuscriselor găsite cere aproape 10 ani de muncă, sunt deja gata de publicare o avalanşă de lucruri.
       Varii motive pentru care mai e amuzant să rămâi în viaţă.