~

•9 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

       Amintirile despre Lenin ale lui Valeriu Marcu. Personaj straniu, acest M. (prieten bun cu Joseph Roth etc.).

       De ce conspiraţionismul prinde mai ales la bătrâneţe? Simplismul?

       S. de Beauvoir: Prin ce anume credeţi că veţi supravieţui – în măsura în care vă gândiţi la asta: prin literatură sau prin filozofie? Preferaţi ca oamenii să iubească filozofia sau mai degrabă literatura dvs., ori aţi prefera să le aprecieze pe amândouă?
       J.-P. Sartre: Bineînţeles, aş răspunde: pe amândouă. Dar există o ierarhie, şi ierarhia este filozofia pe locul secund şi literatura pe primul. (…) [Filozofia] n-are în sine o valoare absolută, pentru că circumstanţele se vor schimba şi vor aduce schimbări filozofice. (…) Literatura, dimpotrivă… (…)
       S. de B.: Pe scurt, preferaţi să vă spună cineva: „Sunteţi un mare scriitor, dar ca filozof nu mă convingeţi” decât „Filozofia dvs. e formidabilă, dar ca scriitor puteţi s-o lăsaţi baltă”.
       J.-P.S.: Da, îmi place mai mult prima ipoteză.
       (Simone de Beauvoir, ‘Entretiens avec Jean-Paul Sartre’, La cérémonie des adieux, Folio, Gallimard, 2015, pp. 221-223.)

       C., cineva foarte cumsecade dar scriitor supraevaluat, un fel de Cezar Petrescu al post-tranziţiei, împletind angoase oniric-feminine interminabile despre riguros nimic, e totuşi cel mai bun scriitor şi mânuitor de frază valah, în mod limpede. Situaţie stranie, o sterilitate obiectivă a prozei (fiindcă poeţii par foarte buni etc.), inexplicabilă. Au apărut foarte mari ruşi, în Vest literatura se ţine, cu teme contemporane vibrante etc.; aici, derută, festival al minorului.

       ‘Natura înseamnă viaţă’ – îndemn publicitar…
       Nu, natura înseamnă crimă, distrugere. Continuă. Dacă îţi imaginezi râuri întregi de sânge cât Mississippi încă nu poţi vedea ce are loc într-o singură zi pe ansamblul planetei. ‘Viaţa’, ce naivitate. Ecologiştii care îmbrăţişează copaci, cei mai buni amici ai Crimei.
       (Tristeţe auzind de la cineva că un mic brad de Crăciun are deja, în momentul când îl tăiem, 15 ani…)

       Măsura în care s-a mahalagizat limba. Poţi spune dinainte, văzând un text, ce vârstă are autorul şi de unde e (cu aproximaţie, rural, cartier popular). Aşa ceva era de negândit înainte, se obţinuse uniformizarea indiferent de statutul social.

       Mulţi nebuni, pe străzi. Psihiatria a ajuns o glumă. Ne lasă iarăşi singuri cu ei, ca-n secolele XVIII şi XIX. Nu-mi dau seama dacă psihiatria mai vrea să existe sau s-a resemnat cu topirea în ‘psihologie’, în normativul de sistem.

       Doi tipi discutând pe un trotuar; ajung în dreptul lor:
       – Şi seara pe la vreo 8, aşa, a murit.

       Sartre: ‘Vedeţi, puţin îţi pasă de părerea altora când eşti la École normale [18 ani]; cauţi propriile tale opinii, încerci să te descurci. Nizan a trecut de la fascişti la comunişti, foarte repede’.
       Se putea trece de la fascişti la comunişti, şi stânga-mprejur. Ce ridicol să condamni nişte opinii de tinereţe. Nu ştii nimic. Eşti doar un puşti. Şi ce ţi se pare apoi, peste ani, concepţie osificată, sedimentată în fine – s-ar putea să nu fie decât o iluzie, victoria unei părţi din tine asupra alteia la fel de autentice, pe care a sufocat-o aşa cum bătrânii pe vremuri, la ţară, erau sufocaţi sub o pernă.

       Woody Allen. Văzut unul după altul Café society (2016) şi Crisis in six scenes (6 episoade); cam lamentabile. Mă gândeam însă: afurisitul, încă ştie să scrie… În regie nu e nimic. Dar scrisul… Îmi aduc aminte că îi îndreptau lui Fitzgerald textele la Hollywood, cu ‘dialoghişti’, deoarece conversaţiile lui erau considerate fade. Naturaleţea în dialoguri, ceva groaznic de greu de obţinut.

       Americanii eco care ţin tot timpul în mână sticle de suc cu conţinut verde. Şi aleargă.

       Duras: ‘Vedeţi, oamenii beau pentru că Dumnezeu nu există’.
       Nu cred că am întâlnit explicaţie mai aprofundată, mai limpede.

       Jachi şi Naţicu Rosenberg. Numele unor prieteni din copilărie, evrei, ai părinţilor, de pe mica alee unde locuiau. Apărute într-o conversaţie oarecare, ca nişte fantome. Dispărute apoi cum au venit. Rămân din noi sonorităţile stranii. Jachi… Naţicu… Un nume, o întâmplare, fără legătură cu nimic, şi cortina.

       O cerşetoare bătrână: ‘Să vă păzească Dumnezeul ceresc’ şi ‘Uită-te şi la pâinea mea amară’. Tulburare subită.

       Limbajul e fascist (Barthes), pentru că aserveşte. Un limbaj e ‘Du-te şi fă asta’ sau ‘Fii asta’. Orice e fascism, chiar şi ‘te iubesc’. Te ubesc înseamnă ‘Fii a mea’, care înseamnă ‘Nu fii a altuia’.
       Încântat să te cunosc, pot să mă folosesc de tine? Genul acesta de lucruri.

       Schiller: ‘Bucură-se cel care respiră în lumina zorilor’.
       Niciodată o mai limpede dorinţă de a ofta: fuck you.

       Plouă şi şterge păcatele lumii.

~

•9 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

       Onfray, vorbind de ‘misoginia’ lui Freud, se înşeală totuşi, e în judecata anacronică. În vremea lui, cu moravurile epocii lui, era Freud un misogin? Absolut nu. Ar fi un misogin azi, cu aceleaşi acte şi idei de atunci? Absolut că da – numai că Freud n-ar fi fost azi acelaşi… Un tip cu abilitatea şi deschiderea lui ar fi fost adaptat moravurilor contemporane. Mai ales în judecata morală trebuie să te fereşti de anacronisme căutând obsesiv cutare autor rasist, sexist etc., ca şi când lucrul ar avea vreun sens. Comiţi eroarea de a vorbi despre trecut din punctul de vedere al viitorului; dar e mai ales o incongruenţă sufletească: le retragi posibilitatea de a fi virtual altcineva, într-o altă lume.
       Cred că până şi Hitler l-ar fi considerat, azi, pe Hitler de atunci un imbecil şi un ins complet mărginit. Poate ar fi fost chiar un cuminte activist politically correct printre studenţii de la belle arte…
       Nu ştim cine suntem – se poate înţelege această oroare de identitate? Am vrea să fim altceva decât produsul epocii noastre, o stihie imuabilă, dar hrănim o iluzie. ‘Eu unul n-aş fi ucis niciodată’, ‘n-aş fi violat’, ‘torturat’, ‘persecutat evrei’, ‘ars pe rug vrăjitoare’, ‘în ’39 n-aş fi fost legionar, nici în ’48 comunist’ – sunt cele mai absurde afirmaţii care pot fi produse. Inteligenţa nu se distribuie geografic ori istoric, nu suntem mai străluciţi şi mai abili pentru că ne-am născut în altă parte sau mai târziu. Caracterul însă da, e determinat, o clonă, e pedagogia pe care epoca, semenii o fac cu fiinţa ta istorică. Poţi doar să speri că n-ai fi fost un asasin, şi să tremuri sorbind dintr-un pahar de cocteil, făcându-ţi o mică cruce cu limba ca să conjuri soarta. Nu poţi însă şti.

~

•9 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

       Teme obsedant de dreapta: corupţia, siguranţa, suveranismul, ‘prostia’, ‘omul potrivit la locul potrivit’ etc. Pe scurt, tot ce învinovăţeşte particularul şi mântuie generalul, tot ce copleşeşte individul şi scapă sistemul. Sunt în general temele structurii Proprietăţii.
       – stupiditatea – non-temă. Mai degrabă o dramă cumplită pentru cei atinşi (insuficienţă mintală patologică) şi pentru familiile lor, nu are nimic amuzant. Stupiditatea inteligenţei – o non-temă, sclifoseală pentru comedioare în minor.
       – corupţia: nu e un rău sau un bine în sine, naiv. Corupţia e rea individual dacă sistemul e bun şi este bună, absolut bună, salvatoare dacă sistemul e deficitar.
       Norman M. îşi aminteşte că, în deportarea în Transnistria, o parte din familia lui a putut să scape numai pentru că micul soldat român era corupt. Puteai obţine, contra unei sume sau a unei bijuterii, o aspirină, câteva lemne de foc, haine, lucruri elementare. Era o făptură cazonă clasic brutală, de o absurditate constantă; dar abordabilă; armura lui morală îngăduia o fisură. Dacă ar fi fost conduse de germani şi minunata lor etică a muncii, evreii ar fi murit aproape toţi acolo. Lagărele din Transnistria nu au fost Auschwitz, nu au trăit în falsa etică kantiană a corectitudinii de aparat fixată în mintea soldatului german cu sentimentul datoriei. Drept care, într-un sistem intrinsec toxic, paradoxul e că numai corupţia a putut asigura viaţa.
       (E ce ni s-a întâmplat înainte de 1989, cu mica corupţie de supravieţuire – medici, aprovizionare elementară, slujbe etc. – sau francezilor sub Ocupaţie, când procurau prin contrabandă totul, de la alimente la acte, într-o reţea paralelă a corupţiei instalate.)
       Corupţia nu e în sine problematică decât ca etică individuală. E o eternă obsesie moralistă doar a celor de dreapta. Colectiv, ea dă totdeauna în vileag un sistem îndoielnic, iar nu nişte ‘corupţi’ care ar face sistem. (Nu există ‘corupţie de sistem’, ‘la vârful sistemului’, generalizată’ şi celelalte naivităţi tenebroase, ci un sistem descompuns care produce reactiv corupţie.) Inversiunea cauzelor e comică. Corupţia e eliberare a individului de constrângerile colective, nu invers.
       Atacă sistemul, dacă ai de criticat ceva. Nu te împiedica în minor. Nu râde de ‘prostia’ funcţionarilor şi a inşilor în general, nu ‘da în vileag’ asemeni unui ziarist, nu ‘denunţa’ năuc corupţia indivizilor. Nu eşti preot, în confesionalul tău nu e nimeni. Uită-te de ce toate astea au fost posibile, ce vădesc ele, ce spun despre sistem, despre legitimitatea şi soliditatea lui. Şi în general fugi de moralism, el transformă orice problemă într-un oftat duios. Evreul era încarnarea ‘corupţiei’. Corupea tot, corupea rasa, sângele, arta, societatea… Corupţia îţi aminteşte că acolo unde domină un raport social perfect corect domneşte moartea. Abia zonele de ‘bending the law’, fisura, hiatul, fanta asigură posibilul umanităţii. Nu trebuie ‘stârpită’ corupţia, ci limitată din sistem. Un Auschwitz condus de bieţi valahi, de tipi din Orient în genere, nu ar fi fost poate azi o catastrofă paradigmatică a umanităţii. Asta spune totuşi ceva, dacă nu eşti total cinic. În disimetria socială a răului, boala e cumplită dar vag mai sănătoasă decât moartea… Ideea nu e de ce nu primeşte gardianul german mită, ci de ce naiba am ajuns într-un Auschwitz.
       Temă vastă, beneficiile Răului, ceea ce Pascal numea ‘beneficiile bolii şi dezavantajele sănătăţii’.
       Ce timpuri să fii în viaţă.

~

•25 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Sartre, cele două realităţi în care trăia, violenţa şi geniul. Era sigur că avea geniu, că va naşte ceva, dar nu prea sigur că e inteligent (evident, cele două nu coincid neapărat. Picasso avea geniu, e tot ce se poate spune despre inteligenţa sa).
       Violenţa sau reacţia la ea, mai degrabă, e o probă semnificativă. Îmi aduc aminte că în faţa violenţei erau cei care fugeau şi cei care rămâneau. Eram copii, apoi abia adolescenţi, aflai că o bandă din cartier vine să se încaiere cu noi din nu ştiu ce motiv sau pretext. Erau cei care fugeau, fără s-o spună sau mărturisind-o jenaţi; erau apoi cei îmbătaţi de anticiparea confruntării şi capetele ei sparte, euforizaţi şi ţipând de bucurie, şi erau cei care aşteptau, resemnaţi, să vină. Mă număram printre ei. Urmau să vină. Ce mai puteam să facem era să-i aşteptăm. Nu puteam să rămânem. Dar nu puteam nici să plecăm. Nimic altceva nu mai era de făcut decât croirea unei scurtături groase din copacul cel mai apropiat. Şi aşteptarea. Cel mai mult, dintre cele trei categorii, îi înţeleg pe laşi. Compătimesc cu ei. Îmi place umanitatea lor subtilă, tremurândă. Atitudinea în faţa violenţei seamănă, cred, cu cea în faţa morţii. Sunt cei care imploră medicul pentru încă o zi; cei care bravează sfârşitul sau chiar îl grăbesc, aruncându-se pe fereastră la auzul unui diagnostic fără ieşire; şi cei, probabil, care aşteaptă, pe jumătate înfricoşaţi, pe jumătate împietriţi de un sentiment de absurd şi neverosimil că se va termina totul. Cum o să aşteptăm ultimul act. (De parcă s-ar putea şti ceva.)
       Făcusem mai serios doar două sporturi, boxul şi hocheiul, în ambele violenţa era prezentă (pentru a nu-l pomeni pe al treilea, şahul, pe care nu ştiu ce glumeţ l-a clasat la ‘sporturi’ şi care e evident cel mai violent dintre ele, măcel absolut şi continuu). Resemnarea mea în faţa violenţei avea experienţă. Cu ce am rămas? Cu un fel de inconştienţă sau nonşalanţă obosită cu care treci de pildă, noaptea, printre patru siluete negre pe o stradă întunecoasă şi îngustă. Primind orice va urma. Şi, fie pentru că îndrăzneala e respectată, fie din noroc, treci, eşti lăsat să treci mai departe, chiar dacă conversaţia siluetelor se întrerupe şi privirile lor sunt mai negre decât noaptea. Am rămas cu resemnarea asta, uimit că un lucru e posibil să se întâmple, că fără îndoială se va întâmpla.
       Sartre, un ochelarist slăbuţ dar curajos şi gregar, un fel de lider în grup, era înconjurat de violenţă în vremea copilăriei: era războiul, se vorbea numai de arme şi răni şi mutilaţi. A rămas convins până la capăt că atitudinea în faţa violenţei era crucială în viaţa cuiva.

~

•25 Martie 2017 • 1 comentariu

       Acum aflăm că numai noi, în Est, am fost entuziaşti în privinţa acestei Uniuni Europene. În Vest, nu au vrut-o – nu dincolo de alianţe ale ‘oţelului şi cărbunelui’ şi alte determinări economiste. În orice caz, că nu ne-au vrut. E un sentiment… tulburător. După ce ne vor lăsa din mână, va trebui să facem o Uniune de Est aici, pe urmele fostului imperiu austro-ungar sau ale imperiului roman de Răsărit? Se va vedea. După ce le-am slujit de piaţă de desfacere – uriaşă, am cumpărat tot, de la automobile la toastere, redresând industrii muribunde şi proiectându-le bogaţii în clasamente Forbes -, iată-ne în aer. Din nou singuri. Din nou, priviţi cruciş când ajungem acolo. Un intello francez îşi reprimă greu o nesfârşită silă la auzul cuvântului România (e folosit ca referent negativ subiectiv, se spune de pildă ‘Nu suntem România, totuşi’, aşa cum noi spunem ‘Nu suntem Africa’), germanul răceala, amândoi enormul regret pentru 2007. Nu ne-au vrut. Ne-au vrut elitele lor, nu însă popoarele, referendumurile au fost conturnate; acum, nici elitele, proiectul e epuizat. După entuziasmul post-1989 şi remuşcarea (de altfel foarte vagă) că nu ne-au ajutat 45 de ani, îmbrăţişarea a devenit repede calculată, apoi rece, disimetria căldurii ei, întristătoare. Suntem iarăşi vizaţi pentru o poziţie secundă, obligaţi să ne regrupăm improvizat, în nu se ştie ce. Să căutăm iar ‘planul B’ în istorie. – Şi scăpaserăm de naţionalism, de suveranisme, nu eram Ungaria, chiar ne angajam în noua îmbrăţişare candidă.
       Epuizare a ideologiilor revoluţionare, după 1970. Epuizarea remuşcării faţă de Est, post-89. Epuizare a entuziasmului europeist, post-2010. (A creştinismului tare, de un secol; a încrederii în sine, în primatul civilizaţiei de aici etc.) Cu ce să construieşti acum un suflet, un elan colectiv. Nu ştim unde suntem şi trăim în post-Orice. Crezuserăm că am luat un tren, fie şi ultimul, pe ultimul vagon. Acum aflăm că garnitura va fi splitată şi trasă pe linie secundă, în timp ce trenurile altora sunt în mişcare. Îi vezi. Îi vezi că vor să ne lase din braţe şi nu ştiu cum să ne spună asta, cu cât reafirmă mai mult unitatea şi ‘dau asigurări’ stinse.
       Din nou fără o ‘home’ (Arendt), fără o comunitate în care eşti recunoscut ca o fiinţă semnificativă, fără o tramă socială comună. Trăim din nou, în Est, un moment care deschide un câmp de perplexitate.

       Trăim mai ales un straniu război ideologic. S-ar putea să fie mai mult decât atât, un război filozofic. Poate chiar unul metafizic, teologic, cosmologic, un război pentru arhetipuri, pentru noţiunile tari, pentru cauzele prime şi ultime şi tot restul. Pretind chiar că e mai tare decât 1917. O bătălie între două feluri de a fi în lume.
       La suprafaţă, Brexit, Trump, imigranţi, populism, elitisme leşinate, nerozii. În adânc, o nouă realitate care-şi iţeşte capul în lume, o nouă lume care vrea să intre în realitate, coliziunea unui Titanic cu promisiunea unui gheţar. Chiar zdrobindu-l, rămâne totuşi promisiunea noului, faţă de vaporul plin cu certitudini şi bibelouri. Titanicul: siguranţă plicticoasă, masivă. Naufragiaţii ţipând după ajutor din bărci şi plute improvizate, două ore mai târziu: viitorul, promisiunea, noua situaţie incitantă, posibilul.
       Toţi cei cu care discuţi îţi repetă, pe diferite registre, în esenţă acelaşi lucru. O anumită lume plesneşte la toate încheieturile. Ideologic, ştiinţific, transumanism, noile tehnologii etc. Tot ce am cunoscut şi iubit stă pe un Titanic. Nu întreprindeţi analogii cu revoluţia din 1917, nu va semăna nici în magnitudine, nici în natură, e necunoscutul. Asta, cu tot calmul şi detaşarea şi glume de Woody Allen.

       Când te hotărăşti să nu te mai interesezi de universul ‘politic’ în registrul minor etc., de mersul general al lucrurilor, îţi spui că nu merită până nu se schimbă cu adevărat ceva. Tot restul, inutil. Când va veni ceva semnificativ, cotitură radicală şi clear cut, devii atent. Până atunci… Şi cu această morişcă minoră, şi fără, peste 20 de ani vom constata că vieţile noastre au trecut. (Dacă pricepi ceva ar fi acest lucru, unde e zgomot nu se află nimic.)

~

•19 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Duras: ‘Pentru mine, există scriitori foarte, foarte celebri care nu au scris.
       – De pildă?
       – Sartre.
       – Sartre? Cum aşa?
       – Nu a scris.
       – Cum adică nu a scris?
       – Nu, pentru mine, nu a scris. Nu a cunoscut ce înseamnă să scrii.
       – ?…
       – A avut mereu, dacă vreţi, preocupări anexă, preocupări secunde, de mâna a doua. N-a înfruntat niciodată scriitura pură. E un moralist, Sartre. S-a epuizat tot timpul în lucruri care ţin de societate. Într-un fel de… da, de mediu al său, un mediu politic, literar. Dar nu e cineva despre care aş putea spune: a scris. Nici măcar nu m-aş gândi la asta. (…) Vedeţi, nu e o judecată de valoare. Există oameni care cred că scriu… şi apoi oameni care scriu. E rar’.
       (Int. Bernard Pivot, ‘Apostrophes’, 1986.)

       Dacă pui criteriul ăsta pe literele valahe, ce rămâne, ce mai transmiţi pedagogic în continuitatea dresajului memorial. Distincţia între literatură şi eseu e totuşi ceva esenţial, bazic, pentru orice structură de limbă matură. Între creatorul de lumi şi comentator, între cineva care se torturează şi cineva care comentează tortura lumii existente, pusă pe masă deja… Între scriitor şi varietăţi sofisticate ale ziaristului. Un spirit onest face imediat diferenţa asta. Şi semnul cel mai elocvent e că eseiştii vor să se menţioneze în dreptul lor ‘scriitor’; ca şi când nu ar fi nicio clipă înşelaţi în privinţa a ceea ce se întâmplă. Sau dubletul ‘eseist şi scriitor’, ‘filozof şi scriitor’, ca şi când ar fi scris 10 eseuri şi cam 5 romane sau plachete de versuri. Nu pentru că ‘eseiştii’ ar fi complexaţi de critici corozive tip Bourdieu – care i-a numit spirite de mâna a doua apărute în sec. XIX, paraziţi însăilători, împletitori, plagiatori, aranjori ai ideilor altora etc. E vorba de un instinct de autentic, de un simţ infailibil al posturii în amestecul genurilor: dacă nu sunt scriitor, eu nu sunt cu adevărat ceva în litere, în creaţie. Nu e ceva care aparţine domeniului. Acel ‘scriitor’ aşezat în coadă e garanţia că am băgat vârful piciorului, o mână, un umăr pe uşa întredeschisă. Chiar dacă, din păcate, în realitate nu se vede niciun umăr, şi nici vorbă de uşă pe undeva.

~

•19 Martie 2017 • Lasă un comentariu

       Cele câteva secunde de film din 1904, descoperite cu vreo 3 ani în urmă, în care apare Proust coborând în mulţime scările unei biserici. E invitat la un mariaj, alături de ducii şi contesele lui (nunta ducelui de Guiche, amic apropiat, apare undeva şi contesa Greffulhe, personajul Oriane de Guermantes, sunt scările bisericii de la Madeleine)… E încă tânăr, 33. Sunt ceva inimaginabil. Cu pardesiu şi melon, într-o mare de jobenuri, uitându-se puţin în jos pentru a cântări echilibrul, umerii se leagănă puţin, coatele ridicate imprimă o graţie alertă, silueta alunecă, dispare… După 100 de ani, să rămână nemijlocit chestia asta din tine; 4 secunde de film coborând nişte scări.
       Emoţie reală. Lucrul are ceva… Presupun, apoi, că filmul nu s-ar fi descoperit niciodată şi ezit, gândindu-mă în ce-ar fi constat pentru noi, concret, pierderea. Vreau să spun, în afară de proiecţia noastră narcisică flatantă (iată unul asemeni nouă, biped, în mişcare, poate am putea scrie şi noi Timpul regăsit), un reductio biologic, o liniştitoare înseriere a excepţiei.
       Ok, civilizaţia imaginii, celelalte clişee de evlavie tech. Să admitem însă, umil, anacronic, că nu s-ar fi descoperit niciodată. Oricine se încumetă e rugat să ne explice în ce consta pierderea. Dacă se citeşte altfel opera, cu cele 4 secunde de coborâre pe scări. Dacă nu se citeşte altfel, pentru cine există diferenţa. (Dacă are vreun sens ca autorul să aibă corp – v. Pynchon, Salinger etc.)