~

•15 Iunie 2017 • 2 comentarii

        Blocul burghez a câştigat. Noua burghezie, câştigătorii mondializării, fac legile şi le impun, ascunzându-se în gestica de guvernare sub masca ‘dreptei’ sau a ‘stângii’ cu riguros aceeaşi politică. Clasele populare au înţeles şi sporesc rândurile absenteiştilor peste tot în Europa. Peste tot se aleg azi guverne exclusiv cu votul clasei de mijloc şi superioare, burghez-boeme a insului sclifosit generic, urban, globalizat, liberal narcisic, ‘deschis’, cu slujbă corporată, universitară sau în terţiar, confortabil instalat în viaţă, cu copiii la studii afară, consum eco, turism,  lecturi de amenajări interioare şi circulaţie morală pe biciclete – şi în absenţa masivă a claselor populare. Care au înţeles foarte bine, cum nu se poate mai bine ce se petrece.

~

•14 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        După ce anunţurile de tip ‘Fumatul ucide’ de pe pachetele de ţigări vor avea litere de o grosime mai mică de trei degete,
        după ce pozele cu caverne, oase, spută şi sânge vor lăsa să se întrevadă chiar numele mărcii pachetului de ţigări pe care l-ai cumpărat,
        după ce literele anunţului vor ocupa numai jumătate din pachet,
        după ce ele vor ocupa numai un sfert,
        după ce vor fi de aceeaşi înălţime cu literele mărcii,
        după ce se va considera că ‘Fumatul ucide’ nu mai e o noutate pentru ultimul ins analfabet din ultimul cătun, precum şi pentru câinele lui,
        după ce anunţul ‘Atenţie, chestiile astea îţi fac rău’ va apărea mic într-un colţ de pachet ca ultimă rămăşiţă a unei epoci eroice,
        sper că dedesubt,
        exact dedesubt, cu acelaşi caracter de literă,
        se va scrie:
        ‘Chiar şi oamenii care nu fumează vor muri de asemenea’.
        Măcar acolo să anunţăm în clar noutatea epocii.

~

•14 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Eroii ’68-ului american şi francez ‘rock’ şi punk au 70-80 de ani şi încep să moară…; de curând, Anita Pallenberg (73). Toată cohorta lui Andy Warhol din ‘Fabrică’ e octogenară…
        Ceva nu e în regulă dacă ţinem, încă, drept normativ cultural al răzvrătirii şi tinereţii fandarea sclerotică a unor geriatrici. Pentru noi, ceva e total incomprehensibil şi straniu.

~

•12 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Suntem oameni între două lumi. Dar cine dintre noi ar avea chef s-o vadă pe a doua, care vine.

escribir

~

•11 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        Se poate întrevedea destul de limpede cum, treptat, C. începe să ia dimensiuni serioase şi în lumea anglo-saxonă, pentru un podium direct înalt în istoria reflecţiei. De la un public confidenţial de ‘rafinaţi’ palizi, ajuns la universitari – pe care-i detesta -, începe să înainteze spre mainstream şi pop culture. Nu ştiu ce va ieşi de aici. Nici dacă se vedea acolo, aşa, atât de repede. Faptul că bieţii oameni se chinuie să-i pronunţe numele în româneşte e o culme. Ar râde preţ de o alee întreagă, în grădina L.

~

•10 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        C. avea dreptate să observe că dacă vei căuta în orice prejudecată, oricât de îngrozitoare, ai să găseşti undeva în ea, ascuns, un solid grăunte de adevăr. Prima dată mi s-a părut o remarcă crudă. Mă înşelam. De pildă, clişeul evreului ‘comerciant’, imediat identificat ca negustor sau bancher, mânuitor al banilor, cea mai veche prejudecată antisemită păstrată până astăzi. Ei bine, istoric, era sau putea fi perfect adevărat, cel puţin pentru prima generaţie de imigranţi: ‘În acea epocă, Viena devenise refugiul tuturor evreilor din Europa orientală, originari din Galiţia, din Ungaria, din Rusia, din Moldova. (…) [Ei] reuşiseră, în cea mai mare parte, să se integreze în noua societate liberală, mai întâi ca negustori sau bancheri – pentru o primă generaţie -, şi apoi ca editori, ziarişti, mecena, avocaţi, scriitori, poeţi, savanţi, filozofi, istorici’ (id., p. 37). Pentru a accede la diversitatea profesiilor generaţiei a doua, trebuia deci să începi în general prin unicitatea celei dintâi. Populaţia autohtonă i-a cunoscut aşa la primul contact – negustori, cămătari, bancheri sau clerici – fiindu-i greu să-şi schimbe prea repede clişeele de identificare.
        De fapt, dacă îi regăseai, începând cu a doua generaţie, în profesiunile liberale, reprezenta asta un paravan suficient împotriva antisemitismului? Aceste meserii, dintotdeauna independente de stat, ţinute doar de un cod deontologic intern şi libere de retribuţie dată sau orar fix, ofereau servicii intelectuale şi tehnice indivizilor concreţi putând pretinde onorarii directe de la aceştia: medic, avocat, arhitect, inginer, traducător, ghid, pictor, artist, bijutier, ceasornicar, croitor, fotograf, orfevrier, gravor, contabil, agent de asigurări etc., avantajul lor evident era acela că tratai direct cu clientul şi nu te întâlneai cu statul. Erau cu predilecţie meseriile evreilor, ale populaţiilor migrante (armeni etc.). Privind fotografiile vechi, numele evreieşti-teutone se pot vedea imediat pe mai toate firmele de stradă în Estul şi Centrul european, începând cu jumătatea secolului XIX. Le ofereau protecţie materială şi o libertate de mişcare esenţială, deşi erau afectate tot timpul de acuza statutului nebulos, a parazitismului (scăpând imperativului producţiei din care trăieşte o economie, nu erau decât servicii), de bănuiala evaziunii fiscale, pe scurt, de trădare. De ce n-au meserii normale, de ce nu se fac şi ei cultivatori, lucrători ai pământului, mineri, salahori, ca noi toţi? se interoga populaţia, de ce preferă doar meseriile făcute ‘cu mănuşi’ şi muncă fizică puţină, pe care le poţi lua cu tine pe o tarabă pliantă? De ce nu prind rădăcini? Iar dacă prindeau rădăcini – erau desigur bănuiţi de infiltrare abilă şi contaminarea elementului autohton…
        Statul – primarul, poliţistul, colectorul de impozite – te deranja întotdeauna. El nu suporta că-ţi poţi lua meseria într-o boccea, trecând oricând graniţa spre orizonturi lingvistice mai primitoare. Adesea, el se răzbuna cum putea pentru asta. Glucksmann povesteşte în Une rage d’enfant că numele (literal, om-fericire, om-şansă) îl datorează bunicilor, mai bine zis dispoziţiei funcţionarului vamal de la graniţa austro-ungară, care, cu uniforma lui cu fireturi şi mustaţa răsucită, aşezat la o măsuţă, avea libertatea discreţionară să dea ce nume dorea familiilor evreieşti sosite în imperiu. Când funcţionarul era într-o dispoziţie proastă abundau numele de Scheissmann (‘om de rahat’), când avea o stare neutră predominau Goldmann-ii (cămătar), iar când era brusc vesel puteai avea fericirea să primeşti un Glücksmann, ‘norocos’. Desigur, un medic putea fi şicanat, oprit la un punct vamal, sub diferite pretexte. Dar dacă, prin apropiere, cuiva se întâmpla să i se facă rău, o femeie năştea sau un copil leşina în mulţime, prin chiar actul hazardului meseria ta avea să-ţi asigure subit, în ea însăşi, recunoaşterea şi paşaportul dorit… De nearondat, profesia liberală era una cu necesitatea ei universală şi nu putea fi ‘arestată’ în vernacular şi naţional.
        Asta contribuia desigur la antisemitism. Pe lângă antisemitismul ‘clasic’, cel teologic (popor pretins ales; ne-au omorât zeul), biologic (sunt diferiţi), igienist (sunt impuri), rasialist (arată altfel), naţionalist (sunt corp străin), e destul de limpede că antisemitismul vulgar sau vulgata antisemită a maselor, a insului obişnuit, trebuie să fi fost legate şi de evazionismul intrinsec, propriu-zis sau metaforic, al meseriilor liberale care evoluau liber, şi social la un nivel superior, în peisajul vremii.

~

•9 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

        ‘În 1860…, din nou însărcinată, Amalia contractă tuberculoza şi trebui să facă mai multe sejururi în Carpaţi pentru a se vindeca’ (Élisabeth Roudinesco, Sigmund Freud en son temps et dans le nôtre, Seuil, 2014, p. 27).
        Nu ştiu care putea fi staţiunea mamei lui F.; poate Herculane, preferata de mai târziu a lui Sissi (mai mult pentru peisajul melancolic decât pentru băi), poate Roznau (Rosenau unter dem Radhoscht), în Moravia, unde se ducea des. Era ca-n Muntele vrăjit. Termalismul, încă nedenunţat ca şarlatanie soft paliativă şi terapie pseudoştiinţifică, era foarte în vogă pe atunci vânzând virtuţi curative, în toată Europa. Toată lumea mergea la băi, aproape nimeni la mare. Erau foarte îngrijite, cu aparenţă de oraşe în miniatură şi o reputaţie promiţătoare de evaziune sexuală, locuri unde bărbaţi sau femei din clasa cosmopolită multilingvă, înstărită, a continentului se puteau prezenta neînsoţiţi la cură fără să stârnească întrebări.