~

•13 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Elitele au organizat migraţia masivă pentru a-şi importa o clasă de servi. E noul lor joc, după sfârşitul Războiului rece: în timpurile de linişte, permutarea populaţiilor pe hartă.
       Nou-veniţii sunt puri. Cel puţin 3 generaţii, îi ai – până învaţă să voteze, să se organizeze, să lupte, care sunt mizele etc., validează discursul dominant, sunt ai tăi. Trei generaţii istorice înseamnă 90 de ani. Măcar 50 ai linişte, averea, asigurată până la strănepoţi.
       În plus, te vezi primind medalia pentru umanitate ca o încununare la toate astea. Cine se opune e antiumanist, fascist, rasist etc. şi îşi va pierde sufletul în explicaţii. Calcul sublim. Nicicând falsitatea (mendacity, a. Tennessee Williams) n-a fost arborată mai sus pe catargul timpurilor. Ei şi. E o epocă real fascinantă.
       Nu ştiu cât succes vor avea, e adevărat, au încă dinainte un număr de impedimente obiective. E singurul joc de urmărit, la drept vorbind, în rest nu prea avem nimic pe scenă. No other game in town. Politic, de trei decenii ni se întâmplă nimic.

       ● Habar nu am dacă e bună sau nu decizia americană de a reduce din intervenţionism, retrăgându-şi armate dintr-o ţară sau alta.
       M-a frapat, însă, calitatea celor care au protestat. Numai intellos categoria BHL, tipi care nu au fost – fizic – niciodată în viaţa lor într-o încăierare. Din genul celor care, dacă li se dădea din eroare o palmă, dormeau două ore, cei mai slăbuţi, mai ataşanţi şi mai fricoşi de pe strada lor sau din curtea şcolii, cu o copilărie dezastruoasă, genul urâţel şi plăpând care conta să atragă fetele prin glume, suspine şi vulnerabilitate sufletească.
       Ei au fost în acele zile, în articole, pe platouri tv, câinii războiului.
       Mă gândesc la Nietzsche, fizic o ruină, exaltând supraomul; la Goebbels, bietul estropiat care visa numai lovituri de forţă…
       Viziunea despre lume a acestor chinuiţi se rezumă la abilitatea de a afla, în viaţă, agresorul bun, bully-ul moralmente superior care să-i apere de ceilalţi bullies, răi, din curtea şcolii. Gândirea lor n-a depăşit raporturile de forţă de pe imaginare table de şah gen Brzezinski. Există pe lume nişte state puternice, dar bune; ele trebuie să ne apere de nişte state puternice, rele însă. Să ne găsim uriaşul blând, cu carură suficientă, care să ne ofere protecţie ascunzându-ne în spatele lui. Nicio iotă mai mult. Întreaga lume, toată viziunea politică, geografică, socială, istorică se reduce în realitate la nicio iotă mai mult decât acest antagonism sumar de curtea şcolii.
       E bizar. În mod normal, piticii n-ar trebui să fie obsedaţi de jocul de baschet. Inteligenţa ar trebui să slujească pe lume la ceva. Nu sunt oameni răi sau fără calitate; dimpotrivă. Ceva i-a speriat însă pentru totdeauna şi întreaga lor Weltanschauung – camuflată în moralism, etică, Memorie, datorie, în genere e vorba de cuvinte mari – a împietrit acolo. Când este să lovească la rându-le, să aibă puterea, lovesc cu o cruzime inexplicabilă. Când sunt clerici – clerici de-a-ndoaselea, cu vorba lui Nizan -, pledau în volume şi editoriale viziunea radical binară, esenţialistă, războiul, dirijismul, intervenţionismul, militarismul pur, şi sunt categorici până la lacrimi. E curios să observi, pe marele câmp de luptă al umanismului, corpul de armată al slăbănogilor, contingentul ochelariştilor.
       Aceşti tipi blânzi totdeauna gata să le strige altora ‘Înainte’ şi să se pitească apoi după o colină, pentru a redacta un important articol moral. Din păcate e iubirea micului teckel pentru câinele de luptă, de care cel din urmă se jenează adesea.
       Aceşti copii plăpânzi cu gustul sângelui. Toate astea sunt suficient de curioase.

       ● Abuzăm cu brutalitatea noastră expeditivă persoane care vor poate să ne spună ‘Bună, sunt aici, exist’. Şi poate că sunt acasă într-un scaun cu rotile sau au o viaţă pe care ar schimba-o cu oricare alta.
       Nu ştiu de ce, nu văd nicăieri fericirea care ni se predică.

 

 

Reclame

~

•9 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● E incredibil mitul ăsta al ‘analfabeţilor funcţional’, termen pentru debili dar cu oarecare priză, încă. Ah, elita infinit dezgustată de precaritatea turmei.
       Turma trebuie să arate întotdeauna mult mai rău decât tot ce se credea despre ea. Trebuie să fii mereu surprins de măsura în care eşti confirmat.
       Să spui, după nu ştiu ce improvizaţie de studiu făcut prin sate din sud, alegând oamenii cu nasul roşu şi stupoare pe chip, că jumătate dintre valahi pot citi un text dar nu înţeleg ce citesc acolo e pură debilitate. Asta nu se întâmplă nici la americani, care au o pătură letrată subţire şi în rest sunt la pământ. (Nu ştiu ce studiu le găsea 14%, faţă de o medie de 12% prin Europa.) Nici la papuaşi. Nu există ţară pe lume unde să se întâmple asta. Dar lucrul se poate ghici uşor din viaţa reală. Intri într-o sală de aşteptare, într-un compartiment de tren: ai putea oare spune că jumătate dintre oamenii de acolo nu înţeleg un text simplu? E o naivitate incredibilă, o naivitate pe dos. Oricare dintre studiile ulterioare ar demonstra că cifra e imposibilă şi că a fost umflată de zece ori cel puţin. Răsturnarea excepţiei în regulă e vechea marcă a prejudecăţii ideologice în aceste studii gen departament UNESCO pentru dezvoltare, acele birouri de terfeloage unde găsesc Africa murind de foame anul ăsta şi având de toate anul viitor. Până să fie verificat la sânge de peers, un studiu poate demonstra orice şi află mereu ceea ce vrea autorul să caute, preconcepţia cu care a intrat îl aşteaptă ca prin miracol la ieşire. Fenomen de bias implicit şi banal ca lumea, rareori studiile inaugurale spun ceva solid până la corectivele de mai târziu. Mai ales în ţările aproximative. Încă un deceniu de acum înainte, elita – la noi, semi-abilii şi pătura mediană cu o cultură de institutor – va pronunţa sintagma ‘analfabet funcţional’ plescăind între vocale, cu o plăcere, e adevărat, demnă de milă. A se citi: oamenii care votează la valahi sunt suboameni.
       Nu mai are importanţă ceva asemănător cu adevărul.
       Există cei naivi pentru că nu ştiu – şi cei naivi pentru că îşi închipuie că ştiu, au rezolvat situaţia lor în lume şi lumea însăşi. Naivitatea inversă care e iluzia cunoaşterii vorbeşte mai mult decât naivitatea obişnuită şi e mai periculoasă decât ea, fiindcă are aparat să-şi justifice delirul.
       Când te gândeşti, mulţimea de mituri eroizante din istoria noastră recentă, despre care nu se poate încă vorbi. Şi vor intra, dacă nu sunt deja, în cărţile de istorie.
       – mitul echivalării epocii Ceauşescu cu epoca Dej (noi – din colaboraţionişti cvasi-totali, eroi).
       – mitul internării disidenţilor în spitale psihiatrice (I. Vianu).
       – mitul elitar al revoluţiei ‘lovitură de stat’ din ’89, privarea poporului de cea mai frumoasă faptă a sa din întreaga istorie (toate celelalte momente au fost ale elitei).
       – mitul abdicării eroice a regelui Mihai, variantă suferind de la interviul lui Mircea Ciobanu din ’90 schimbări continue, al transformării unui om debonar și cumsecade într-un erou.
       – mitul rezistenţei din munţi eficiente. Deşi a produs drame imense, a fost zdrobită şi n-a clintit comunismul un milimetru.
       – etc.
       Mituri ale aproximativului. Care e în realitate făptura noastră.

       ● Averea miliardarilor a crescut cu 12% anul trecut. De la criză, numărul lor aproape s-a dublat.
       Acum apare unul nou la fiecare 2 zile. Aşadar, alaltăieri…

       ● Cum controlează moraliştii. Culpabilizând. Un om culpabilizat nu mai e un om liber.
       Eşti supus unei propagande constante a culpabilizării, a binelui imaginar şi a idealului social, până când capul se strecoară în jug. Moraliştii produc o dualitate foarte simplă. Nu eşti o fiinţă, eşti un bărbat. Deci discriminezi pe cineva. Eşti adult. Eşti occidental, nordic, alb, negru etc. Înainte de a apuca să faci ceva rău, eşti vinovat de 36 de lucruri de la intrarea ta în lume.
       (Hitchcock în interviul cu Truffaut: în filmele mele descriu totdeauna un individ inocent într-o lume culpabilă. ‘Tema inocentului care e acuzat produce în public un mai mare sentiment de pericol decât un vinovat care ar fi pe fugă.’ Moralismul descrie inocenţi culpabili dinainte. Filmul moralist ar începe de la prima scenă: interior, zi, judecătorul urcă la tribună, izbeşte cu micul ciocan de lemn, strigând: Vinovat. Urmează Scena a doua: Maternitate, naşterea individului.)
       Aceşti mici şarlatani ai moralei – ai moralinei, cu vorba lui N. – care ne fac vieţile imposibile sunt oare conştienţi că viclenia lor dezgustătoare, impostura lor simplă, e vizibilă? Că au văzut-o toţi, de la Homer la Shakespeare şi Dostoievski până azi? M-am întrebat mereu dacă sunt complet şi iremediabil imbecili, aceşti paraziţi măcinaţi de lipsa creaţiei personale forte, care debuşează în morală şi alterează, putrezesc aerul din jur cu vigilenţa lor oportună. Totdeauna trebuie să te întrebi unde e amvonul, cine predică.
       Aceşti oameni împotriva oamenilor liberi şi a lumii. Împotriva îndoielii, a privirii melancolice, împotriva adevărului. Aceşti oameni pentru o viaţă beta.
       După limitarea vitezei automobilelor de la 90 la 80 de km pe oră securitatea rutieră a sporit, nicicând n-au fost mai puţine accidente în Franţa. În numele siguranţei reale, ar putea-o limita la 30. Dacă o limitează la 10, nu mai accidentezi mortal pe nimeni.
       Dacă îi stârpim pe fumători, e în întregime plauzibil să nu mai moară nimeni din cauza fumatului.

 

 

~

•6 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Pagini dintr-un jurnal de război, 1914. Antisemitismul – total şi continuu. Evreii – ultima rasă a pământului, abjecţie, blestem, cum vom scăpa de ei, sunt ca omizile de pe arbori, ‘scârboşenia’ lor (după vizita într-un shtetl, probabil foarte sărac) întrece tot, autorul aproape leşină de dezgust, şi literal: ‘ce Rai ar fi pământul fără ei’.
       Un orăşel întâlnit în cale e ‘nu jidovit, ci răsjidovit’.
       Înspăimântătoare măsura în care Claude Lanzmann a avut dreptate: toată Europa era antisemită, întreaga noastră perspectivă se dovedeşte complet greşită şi naivă. Hitler n-a trebuit să convingă pe nimeni. Nouă ni s-a spus – şi lucrul s-a impus ca perspectivă istorică azi, nu doar în pop culture – că a venit deodată un nebun şi a ţinut discursuri înflăcărate în berării, convingându-i încet-încet pe toţi de teoria ‘cuţitului în spate’. Naivitate incredibilă.
       Rândurile se citesc greu, fiindcă vezi firescul insultei antisemite. Era nimic, un ‘bună ziua’. Niciun cuvânt bun sau măcar neutru despre ei, nicăieri.
       Vagoanele cu care tipul – locotenent în armata austro-ungară – era transportat cu trupa, cu înscrisul: ‘für 40 Mann, 6 Pferde’. De pe atunci.

       ● Ce-i reproşez lui M.P. e negustoria cu trecutul şi bolile lui C. – în străinătate, de unde vin plăţile în devize şi o oarecare iluzie de tiraj (3000 de exemplare etc.). O formă de parazitism îngăduită inamicilor, dar nu prietenilor. Îi laşi pe alţii. Şi ea, şi V. au practicat-o. Dacă ştii că-ţi vinzi cărţile afară numai fiindcă figurează numele altuia decât tine pe copertă, când faci după aceea o petrecere pe terasa din grădină şi te referi la provenienţa banilor cu care tocmai ai făcut cumpărăturile, trebuie să le spui invitaţilor: ‘Luaţi, mâncaţi, e din Cioran’.

       ● Citit nişte însemnări de prin 1999. Două mineriade, una după alta, ceilalţi din Est erau primiţi în NATO, noi nu, priveam cu infinită tristeţe la televizor ceremonia, inflaţie, tinerii nu se gândeau decât să fugă, ‘emisiuni Iosif Sava’, ‘Dilema’, ’22’, autobuze cu burduf, tensiune neagră, disperare.
       Totul vâscos şi în tenebre.
       Suntem în cea mai bună situaţie a istoriei noastre întregi, în ţară nu se întâmplă absolut nimic rău, sau măcar serios, măcar notabil, şi cine nu admite asta ar putea să vadă fără întârziere un ajutor specializat.

 

 

~

•6 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Va apărea destul de curând o teză de tipul ‘Masculinitatea înseamnă fascism’.
       Foarte repede. Îi dau, să zicem, 3 ani cel mult. Teză serioasă, cu aparat critic, peers, analiză istorică, antropo-sociologică, tipologie, tot. Va avea un ecou de tip Judith Butler şi va deschide, cu toată seriozitatea, o linie nouă de cercetare în Social studies.
       Ideea-paradox va fi: a fi bărbat nu e a fi nazist – dar în fond nu este altceva decât a fi nazist (apud Dasein-ul lui H.).
       Nazismul a fost triumful masculinităţii. Sociologic şi teologic, istoria şi Răul nu sunt altceva decât desfăşurarea masculinului, teritorializare şi virilitas. Nu e vinovat capitalul, cum credea Marx, inconştientul cum credea Freud, ci masculinul. Feminitatea e o esenţă superioară, rasismul de gen este bun în acest sens progresiv.
       Tehnic e foarte uşor de susţinut. Timpul e bun.

       ● Macron: ‘Trăim într-o lume a migraţiilor. Nu cred deloc în oamenii care ridică ziduri, asta nu funcţionează’.
       Romain Gary: ‘90% din civilizaţia noastră înseamnă ziduri. Dacă suprimi zidurile, ce rămâne? Nimic. Zero’.
       Orice civilizaţie înseamnă zid, să spui contrariul e comic. Orice fiinţă e de-finită, existenţă limită, orice locus înseamnă hotar, graniţă, altminteri prin definiţie nu ai ce împrejmui. Dacă nu poţi închide uşa casei nu ai o casă. Etc. Verifici că există ceva prin faptul că are mărginire, se termină undeva, opreşte alter-ul în fuziune, indistincţia lichidă. Culmea e că ştiu. Prea bine. Nu sunt imbecili, doar că sunt simplu meschini. Sub discursul de umanism debil (politic), antirasist (necesitatea mixităţii totale) sau ecologist (migraţiile climatice), întotdeauna: mână de lucru ieftină, răsturnare socială, bucuria apelor tulburi, fluxuri, vertij lucrativ, noi profituri, noi insule, noi urmaşi, bani, bani, bani. Nemurire.
       Când poţi fi şi campion umanist, şi cu un cont augmentat în bancă, i-ai jucat o frumoasă festă vieţii. Şi şarlatan liberal, şi ‘Augustul umanist’ pe piatra ta de mormânt, îngropat cu Legiunea de onoare şi gardă oficială, asta e lovitura subtilă pe care o cauţi în sufletul tău, o escrocherie de tip sublim. Ai nevoie de un raport dual, de concomitenţă, reuşita adevărată e ea. Şi bogat, şi filantrop sentimental, de pildă. Şi ticălos, şi ştergându-ţi o lacrimă. Dacă nu există simultaneitatea, în acest scurt interval al ruletei existenţei, nu ai obţinut ceva real, nu ai păcălit decât jumătate din umanitate şi nu ai tras în realitate un număr fast. Toţi scriitorii au observat asta, necesitatea planului dublu.

       ● ‘Cronicar’ sau ‘comentator’ – acum, ‘news personality’. Personalitate de ştiri.
       E tulburător.

~

•3 februarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● De ce nu s-au lipit figuri intello de revolta străzii? E bizar.
       Cu 1789 aveai trena enciclopediştilor, cu 1848 şi urmarea Hugo, Lamartine etc., la Comună Hugo şi Marx, cu Dreyfus pe Zola, Anatole France, Proust etc., cu Front populaire, Gide şi Malraux, cu ’68-ul Sartre etc., au fost în avangarda leninistă a unei mişcări sociale, ‘conştiinţa maselor’, fuziunea intellos-popor era o tradiţie europeană.
       Sunt nicăieri. Simpatii, uneori, da; declaraţii; dar nu scriu proclamaţii şi nu se alătură în stradă. Divorţ simbolic.
       Pentru prima oară, absenţi dintr-o revoltă populară. E drept că nici mulţimea nu-i vrea, nu-i aşteaptă. Sciziunea clară popor-elite în societăţile noastre occidentale e oare un semn mai degrabă bun.

       ● În Lire, dosar Houellebecq inexplicabil, aproape isteric. Ditirambi uluitori, ‘lumea e a lui’ etc. În momentul unui semi-succes şi al unei evidente stagnări de calitate. (Ani de zile când era mare l-au declarat nul.) Asta e ceva foarte francez.

       ● ‘Rezerva’ Salinger e reală, se pare. Fiul lui pretinde că a scris mereu dar că, deşi punerea în ordine a manuscriselor găsite cere aproape 10 ani de muncă, sunt deja gata de publicare o avalanşă de lucruri.
       Varii motive pentru care mai e amuzant să rămâi în viaţă.

 

 

~

•29 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

       ● Catolicii integrişti îmi plac un pic, sfidarea lor pentru Vatican II etc. e agreabilă. În Europa, sunt indienii noştri din rezervaţii.
       În fond de ce nu te-ai ruga în latină, ca la începuturi. Cel puţin e aproape sigur că Isus o cunoştea, era limba ocupantului, a administraţiei şi a culturii, cineva ca el, rabbi, nu putea să n-o ştie. Parcă are sens să i te adresezi în rugăciuni unui zeu într-un idiom care nu-i era străin.
       Trebuie spus de asemenea că slujba în franţuzeşte e oribilă… Un soi de mieunat, ceva insuportabil, auzind-o prima oară îngheţi de stupoare, fiindcă pare un fel de batjocură. Franceza, cu spiritul ei geometric, cu zero metafizică, desacralizează tot, are prea multă scânteiere intelectuală. Nu se pretează la mister şi poezie şi a avut nevoie de poeţi de geniu să o desţelenească puţin; incompatibilitatea e flagrantă, mesajul, distrus. Slujba în franceză sună ca o conversaţie la cafea despre Isus: îl ştii pe băiatul acela? să vezi, era într-o grădină, Ghetsimani… Oroare pură.
       Măcar în latineşte slujba e înălţătoare aproape din oficiu. Corul seamănă cu cel antic al tragediei, dar cu splendoare hieratică, există mister, şi unui credincios nu-i ia chiar mult să înveţe ce se spune acolo, cu fiecare formulă.
       Asaltaţi de islam, urâţi simetric de catolicii modernişti, sunt cam o sută de mii cu totul în Francia, nu agresează pe nimeni, nu au genul sectar, prozelit sau apocaliptic, merg calm mai departe. Un papă precedent, reacţionar cu plăcere, le-a făcut ceva ochi dulci şi concesii anulând câteva excomunicări de episcopi, dar în rest sunt trataţi cu răceală. Sunt azi cam ce-ar reprezenta, în muzeul de ştiinţe naturale, secţiunea dinozauri – deci de un farmec incontestabil.
       La Paris doar 3-4 biserici mai acceptă slujba în latină; una o ţine în permanenţă, ca pe vremuri: în zilele hotărâte, sunt pline-ochi. Francezii nu uită.
       (Integriştii din ortodoxie sunt parcă mai puţin simpatici, n-aş şti să spun de ce; au ceva îmbâcsit, un miros de pământ; nemaivorbind de cei din islam, isterici etc.)
       Există la oamenii aceştia ceva frumos, un soi de… clasă. Îndărătnicia aia aeriană a cuiva care a depus armele, a încheiat socotelile, dar nu se lasă convins. Cu braţele încrucişate, spune nu. Un calm de învinşi.

       ● Poporul…
       Există oameni a căror viaţă constă, scurt spus, într-o Vale a plângerii. O viaţă din umilinţe, exploatare fără scrupul, plăţi obligatorii. O viaţă fără existenţă reală, căreia nu i se conferă demnitate sau grandoare de niciun fel, sau cel puţin un fel de sens în afara celui biologic. O viaţă scurtă, cu o muncă repetitivă, cu un orizont îngust. Oameni cărora li se spune să voteze, dar nu oricum ci bine, iar când votează li se pune în vedere că greşesc mereu, anunţaţi că vor avea cu toate astea ceea ce au respins şi nu vor avea ce-au ales. Oameni care nu deţin niciodată puterea, sensul, demnitatea, nici în democraţie nici în tiranii, şi care nu protestează deşi într-o singură clipă ar putea pune foc eşafodajului întreg. Ale căror fapte istorice – revoluţii – sunt batjocorite. Ai căror eroi sunt criminalizaţi, psihiatrizaţi, subumanizaţi de elite, cele care scriu vag istoria.
       Oameni care nu se aleg, pe scurt, cu nimic. Ăsta e poporul, în caz că l-am pierdut din vedere sau ni se pare o abstracţiune – ‘poporul nu există’, este egal cu mulţimea, perplexitatea stupidă, ‘masa’ – sau i-am uitat definiţia.
       Popor: cei care ţin pe umeri lumea, asupra cărora se exercită puterea şi care nu se aleg cu aproape nimic.

       ● Emigranţii de vârstă mijlocie şi înaintată. Îşi urăsc ţara – o ură-iubire cu nimic freudian – pentru că i-a obligat să plece. Îşi urăsc destinul, geografia, accentul – cu care au rămas în pofida eforturilor -, situaţia aproximativă. Uneori, semireuşita. Emigraţia veche trăieşte România ca pe o pegră sau o boală ruşinoasă. Practică un deghizament inabil al urii în critică ‘politică’, pentru nu ştiu ce ‘guverne’ imaginare etc., un fenomen straniu de patologie interioară. Şi nu mai sunt tineri să revină.
       Timpul lor e ceauşismul. Cu excepţia câtorva accidente, nu a ucis şi nu a băgat în închisori, precum epoca Dej. A fost un timp al semi-tragediei şi complicităţii, al colaboraţionismului, care le-a strâmbat duplicitar sufletele. N-au avut parte nici măcar de o catastrofă întreagă, de o epopee. Regimul a dispărut iar ei au rămas cu tarele lui. Patologia emigrantului vechi e ura deghizată în grijă, cleveteala neagră. Văd o ţintă desenată pe spatele lor, îşi închipuie patetic că există, se cred încă importanţi pentru cineva, dar incomozi, într-un raport paranoid cu realitatea. Îţi vine să-i îmbrăţişezi, fără un cuvânt, fiindcă nu se pot compara decât cu bolnavii din aziluri… Alteori îşi dau seama – întrevăd inadecvarea: stai puţin, nu există pentru nimeni, nici măcar pentru noii imigranţi, în mare o cloacă materialistă, realitatea a înaintat ca un tanc. Au trecut 30 de ani. Spre ce să se întoarcă acum, spre noua ţară, cu noua indiferenţă? Au un dramatism ca al actorilor machiaţi gros, care văd lumina dar, bătrâni, trebuie conduşi încet până în scenă…
       Nu ştiu cine e vinovat pentru genul ăsta de suflete moarte. Nu se mai poate face nimic, nu va plăti nimeni.
       Nu s-a scris, şi mă bucur, niciun roman despre asta.

 

 

~

•22 ianuarie 2019 • 2 comentarii

       ● Beauvoir, în vara lui ’40, în Maine-et-Loire, admira ore întregi, sub ferestrele ei, manevrele unui detaşament. Era o unitate Wehrmacht, a cuceritorului… (La force de l’âge.)
       Nu era însă fascinaţie pentru exerciţii sau parade militare, ci pentru învingător.
       Aceeaşi dorinţă a femeilor de a fi dominate, subjugate de un cuceritor. Venirea cazacilor, în 1814, pe Champs-Élysées. Femeile li se agăţau de braţ, ar fi pus-o cu ei atunci şi acolo (de altfel, n-au întârziat). Cu câţiva ani mai înainte, femeile italiene şi germane, la înaintarea armatelor lui Napoleon. Pentru a nu spune nimic despre aplombul femeilor noastre, la ocuparea Bucureştiului în 1916, care-l uluise pe Vlahuţă… Tandreţea pentru învingător e irepresibilă.
       O vorbă a mamei unui ofiţer israelian, Martin van Creveld, în Les femmes et la guerre: ‘Nu vor mai exista războaie atunci când femeile vor înceta să-i iubească pe învingători’.

       ● ‘Pe când înota gol în apa translucidă a unui pârâu splendid, [d’Ormesson] îi mărturisea unui prieten: „Să mori când ai o viaţă de rahat, e o uşurare; să mori atunci când ai avut o viaţă ca a mea, e o dublă pedeapsă”. (…) Ultima oară când l-am întâlnit (la Tour d’Argent), mi-a spus că ar fi bucuros dacă ar avea un cititor, unul singur, treizeci de ani după moartea lui’ (Frédéric Beigbeder, „Jean d’Ormesson a gâché mes vacances”, La frivolité est une affaire sérieuse, Éditions de l’Observatoire, Paris, 2018, pp. 323-324).

       ● Măreţia unui popor se măsoară în numărul evenimentelor universale pe care le provoacă. (Altminteri ţi-ai atribui singur note, e ridicol.)
       Ştim că al nostru tinde spre zero, dacă nu e în zero direct. Cred chiar că n-am provocat strict niciunul, de niciun tip (istoric, cultural), în toată istoria lumii. Altfel spus, dacă am dispărea nu s-ar stinge din lume nimic cu caracter universal, pierderea ei, a ‘lumii’, ar fi zero. În ipoteza dispariţiei noastre fizice, mâine, a unei catastrofe care ar decupa România pe toată graniţa ei şi pământul surpat ar înghiţi-o definitiv, n-ar suferi nimeni. Din lume nu va fi dispărut ceva unic sau esenţial pentru ea.
       Nu suntem naivi, ştim deci foarte bine ‘cum stăm’. Probă durerea asta care ne chinuie. Luciditatea popoarelor fără nicio importanţă e teribilă; fie că e paralizie sau stimulent, nu le foloseşte la nimic. Ne torturăm unii pe alţii îngrozitor, în speranţa că din asta ar putea ieşi, prin miracol, într-o bună zi ceva. Şi timpul trece. Secolele nu înregistrează nimic.
       Se va spune: cel puţin ştim.
       Poate. Poate…