~

       ● ‘L.G.: Ce înseamnă pentru dvs. bogat?
       Capote: În zilele acestea şi în epoca noastră, trebuie să ai măcar cinci sute de milioane de dolari. Disponibili. Pe care-i poţi scoate. (…) Am avut mulţi prieteni bogaţi. Încă am mulţi prieteni care sunt bogaţi. Nu-mi plac în mod deosebit bogaţii. De fapt, am un fel de dispreţ pentru cei mai mulţi dintre ei. Aş spune că majoritatea oamenilor bogaţi pe care-i ştiu ar fi de fapt total pierduţi, mai mult decât oricine altcineva, dacă n-ar avea banii pe care-i au. De asta banii înseamnă aşa de mult pentru ei, şi de asta îşi petrec timpul atât de strâns împreună, ca nişte albine în stup, pentru că tot ce au cu adevărat sunt banii lor. Dacă nu i-ar avea, ar rămâne pur şi simplu fără absolut nimic’ (Lawrence Grobel, Conversations with Capote, CreateSpace Independent Publishing, 2014, pp. 207-208).
       Capote a cunoscut bogaţi, nu suprabogaţi; iar dintre bogaţi, doar pe cei ‘publici’. Acea lume unde o femeie trece firesc de la Kennedy la Onassis, fără să simtă că a schimbat cu adevărat anturajul; universul mixt bani-putere. Îi erau familiare doar insectele din jurul felinarului.
       Teza lui, un pic absurdă: bogaţii sunt fiinţe într-atât de găunoase încât, dacă n-ar avea bani, ar rămâne pur şi simplu nimic…
       Te întrebi ce altceva ar trebui să facă. De ce să te agiţi, dacă eşti deja în punctul pe care alţii îl ating prin efort sau geniu? Poţi reuşi în viaţă prin ceva care e ori înnăscut, ori dobândit. Nu sunt 36 de căi. Şi e ca şi când te-ai fi născut pe vârful Everest şi cineva ţi-ar spune, ei bine, acum e timpul să înveţi în sfârşit alpinismul… Un bogat are un copil talentat la pictură, la pian? Niciun sens să se zbată 15-20 de ani pentru ca odrasla să devină Liszt. Eşti acolo, ai deja scopul pentru care orice mijloc e irelevant, ba chiar ridicol.
       Accepţiunea lumii despre reuşită e simplă, ai fie bani, fie putere, fie glorie. Cum banii nu sunt altceva decât putere (libertate), şi gloria idem, totul e varietate a Influenţei. Urma, amprenta, greutatea agitaţiei tale în lume. Şi acum, ce importanţă are pe ce cale ajungi sau dacă eşti acolo deja.

       ● Obiecte şi corpuri care m-au fascinat dintotdeauna:
       – nacelă
       – geamandură
       – barcă (velier)
       – refugiu montan
       – cabană
       – terasă
       Văd desenându-se un tipar.

       ● Todd: ‘Partidele sunt pe o traiectorie descendentă’. Vrea să spună, toate. Politicul vechi.
       Malraux – alcoolul, amfetaminele, singurătatea. Jurnalul Madeleinei Malraux.
       ‘Pentru ca un lucru să devină interesant, e suficient să-l priveşti multă vreme’ (Flaubert, scrisoarea către Alfred Le Poittevin, sept. 1845). Să extragi pasiune din lentoare, din imobilitate.
       Ce înseamnă să fii homosexual. După precizarea lui X, eşti foarte nefericit între 14 şi 18 ani. După aceea viaţa se deschide şi începi să te distrezi. Când eşti bătrân nefericirea se întoarce, nu te mai vrea nimeni, sfârşeşti ori prin a te sinucide (supradoze etc.), ori singur. De obicei singur. Ai deci un interval de 20-25 de ani liberi şi okay.
       Beigbeder: ‘De atunci, n-am încetat să folosesc lectura ca pe un mijloc de a face timpul să treacă, iar scrisul ca pe un mijloc de a-l reţine’.
       Micul eseu al lui Houellebecq, ‘Donald Trump is a good president‘ – sfidare comică, e totdeauna dispus să ia peste picior nişte americani etc., nu i-a iubit niciodată.
       Vreme infectă.
       Ca de fiecare dată de sărbători, presa avertizează despre ‘riscul suicidar’.

 

 

 

–

Reclame

~

       ● Codurile vulgarităţii occidentale (ar trebui însă precizat, americane mai ales): provocarea, insolenţa vulgară, ameninţările competitive, atacurile ad hominem, denumirea respectului ‘fals respect’, a decenţei ‘falsă decenţă’, a rezervei şi ruşinii ‘pudibonderie’, a modestiei ‘ipocrizie’, isteria, injuria, deriva huliganică, aroganţa, subminarea ironiei, a bunătăţii calme, a discreţiei, amabilităţii, amenităţii.
       Nu prea sunt lucruri de rigoare în Est. Îmi amintesc că primele lucruri care ne-au displăcut din Vest au fost chiar astea. Iubeam acest Vest american şi americanizat. Eram oricând gata să le trecem cu vederea. Cu toate astea, vedeam că un atlet din partea asta de lume nu se bucură vulgar de o victorie, agitând pumnii, prăbuşindu-se în genunchi şi făcând gesturi ‘in your face’, de gorilă care îşi loveşte teritorial pieptul. Simţeam acolo o vagă disimetrie culturală. Preferam, hotărât lucru, Europa…
       Au plecat foarte departe în vulgaritate, în agresivitatea inutilă, care cade în gol. Cu toţii, cred. Codurile vulgarităţii au fost imitate. Duc ‘mâna la inimă’, ca beţivii (cred că francezii sunt ultimii care se mai abţin de la această incredibilă probă de vulgaritate) în ceremonialul public sobru. Sportivii sărută steagul, se pun în genunchi în faţa lui, închinându-se şi apoi alergând transpiraţi cu el pe spate în chip de prosop. Ostentaţia ţaţei, care trebuie să arate ceea ce simte, manifestă în victorie sau ceremonial fără discreţia de a menaja adversarul, de parcă am asista cu toţii pe un stadion la o enormă şi zgomotoasă partidă de baseball, a făcut irupţie în codul public, nu ştiu cum, de nicăieri.
       Stăpânirea de sine e în codul european de o mie de ani, reiterată după ritualul public grec şi roman.
       E drept că aşa ceva vine după un război. Acest amplificator al modestiei.

       ● Tulburătorul chip al lui X, zilele trecute. Arcadele sprâncenelor peste privirea fixă, halucinată, suflul sfârşit. Imaginea m-a dat peste cap.

       ● Valahii: existenţa lumii într-un mic acvariu. Dezvoltă păreri, controverse, strigă, au opinii competente. Şi niciunul nu ştie că e într-un borcan, că nu-l aude nimeni. Chiar nimeni. Ar putea fi la fel de bine pe partea opusă a galaxiei. Nicăieri-ul tragic al situaţiei valahe, faptul că nu existăm pentru nimeni.
       N-am întâlnit nici 10 tipi conştienţi, sângeros conştienţi de asta.

 

 

 

–

~

       ● Impas: există un număr tot mai mare de virtuozi peste tot în arte, în timp ce numărul geniilor e acelaşi. Scriitori remarcabili, muzicieni etc. sunt azi incredibil de mulţi (mii de muzicanţi colosali numai în China, iau toate concursurile), dar numărul geniilor rămâne constant, 2-3 în viaţă, 5-6 pe secol…
       Îmi amintesc explozia telefoanelor mobile, când s-a crezut că toată lumea va deveni acum un bun fotograf prin simpla şansă, acordată şi săracilor, de a accede la un aparat. Ne-am dat seama destul de curând, cu toate miliardele de portabile, că producţiile foto erau submediocre, atingând toate un fel de plafon de sticlă, şi numărul fotografilor rămânea în mod misterios acelaşi. Dacă democraţia tehnologiei nu modifică ocurenţa geniului, ce sens ar avea îngroşarea sau subţierea masei mediocrităţii. Pătura mediocră ar avea sens estetic numai întrucât ar reprezenta un sol prielnic, un compost pentru creşterea geniului. Or, nici pomeneală de o apariţie a calităţii din cantitate, saltul aşteptat să se producă. În absolut, mediocritatea nu se justifică, şi cred că a fost o iluzie să credem asta vreodată.
       Când erau 100 de şcoli de sat apărea un Ion Creangă. Acum, când sunt zece mii, dacă se iveşte tot un Creangă ne socotim mulţumiţi. Trebuie totuşi să se găsească o justificare estetică pentru restul de 9900, fiindcă cea tehnică, socială, existenţială etc. nu sunt de ajuns, aici. În absolut, trebuie să echivalezi 100 cu 9900, eşti într-un oarecare impas.
       Ideea de a ridica şcoli, a scrie cărţi tot mai multe, a dona instrumente muzicale deoarece astfel vom produce… Nu se va produce nimic, teoria compostului e nulă.
       Nu e de găsit sensul estetic al lui mediocritas.

       ● Dreptul la automobilitate e unul dintre drepturile omului pe care le-aş retrage. Convivialitatea automobilă, felul cum îşi vorbesc şi îşi ‘deschid inima’ 5 oameni într-o maşină… Dante, cu trăsurile lui somnifere, habar nu avea de automobil, altfel ar fi trasat un cerc special pentru el.

       ● Dacă ţi s-ar oferi, ca lui Ulise, să mănânci o plantă după care uiţi totul, ai face-o?
       Da, nu te-ai dezmetici, n-ai şti cine eşti, în ce oraş sau ţară, zile întregi ai dormi sub poduri şi ar trebui să iei viaţa de la capăt, cu un alt nume, fără a şti vreodată cum a fost cealaltă viaţă sau a mai întâlni pe cineva din ea. Prea bine, băiete: dar ai face-o?

 

 

 

–

~

       ● Mica agitaţie din Franţa cuprinde trei grupuri, sub aceleaşi haine:
       – grupul central, social (mii): populaţia periferiilor. Cei care au locuit în banlieue-uri (fostele cartiere muncitoreşti de la centură) dar au fost alungaţi de imigraţia islamică instalată masiv de două decenii acolo. S-au mutat un pic mai departe, au intrat mai adânc în teritoriu, în periurban: sunt la 50 de km dar lucrează zilnic în Paris şi fiecare plin de benzină contează, au salarii de 1700 şi le trebuie 2500 ca să supravieţuiască, au deja familii. Dacă ar fi locuit ca până atunci în banlieue-uri, luau simplu metroul, iar acea taxă pe benzină nu i-ar fi afectat deloc. Sunt populaţia cea mai lovită de globalizare; cultural, toată elita o urăşte. Christophe Guilluy, care a studiat-o sociologic, o numeşte în lucrările lui ‘Franţa periferică’, un soi de Franţă ‘adevărată’, abandonată: clasă muncitoare declasată, sărăcită, albă, creştină, calificată, mediu instruită, fostă votantă cu Partidul comunist, acum cu slujbe minore sau umile, în şomaj 30%, alungată din case de gentrificare şi globalizare, acuzată de toate regresiunile culturale. O Franţă fără repere, lăsată conştient să moară deoarece jenează pe toată lumea, pe foşti şi pe actuali. Sunt oameni de vârstă medie în general, cu un aer disperat, care trag în fiecare zi de nişte bancnote din gumilastic.
       – grup oportunist, periferic manifestaţiei, parazit, societal, mediu (maximum 100-150 de oameni): tineri musulmani din banlieue-uri, imigranţi de generaţia a doua şi a treia, bucuroşi să apară la orice manifestaţie şi să-şi facă aprovizionarea pe gratis spărgând nişte vitrine. Sparg orice, oricând: câştigă Franţa la fotbal, sparg vitrine şi incendiază vehicule. Urăsc constant Franţa, sunt opaci la orice raţionament sau măsură. Au haine de firmă, maşini tunate, telefoane mobile şi aparatură electronică hip, o cultură pop simili-americană placată pe tropi tribali etno-religioşi. Puternic reislamizaţi, par să aştepte doar un război civil. – Cei din primul grup asistă dezolaţi la jafurile lor din magazine, petrecute pe străzile laterale manifestaţiei.
       – grup oportunist, parazit, minuscul şi politic: activiştii frontali clasici, de gherilă, ‘spărgătorii’ luptei de stradă, acele grupuri de 20-30 vizibile mereu în faţă la o manifestaţie, în negru, cu măşti şi ochelari de protecţie. Se alipesc oricărei demonstraţii, forţează tactic şi la căderea serii o preiau. Politic sunt grupuri eterogene, extremă dreaptă şi stângă, deşi predomină stânga: Black Bloc şi Antifa. Sparg fără a fura nimic – sunt majoritar fii de burghezi, activişti, cu o conştiinţă socială vinovată. Scopul lor e să existe răniţi şi morţi, pentru a crea o nouă etapă a revoltei şi a o recupera.
       Doar primul grup e Franţa veche. Cel care a declanşat revolta. Nu le controlează pe celelalte, oportuniste, parazitare luptei şi cu motivaţii extra-sociale.
       Se va sfârşi scurt. Nicio mişcare nu e serioasă fără organizare şi revendicări. Când Zizek lăuda Occupy exact pentru că n-ar avea program şi revendicări, părând astfel angelică şi autentică – paralogism cel mult comic -, mişcarea a mai trăit 2 luni. Fie ai organizare clasică de tip leninist, cazon, cu revendicări clare, comitete şi negocieri, fie totul moare în lipsa unei platforme – oricare, fie şi una absurdă – pe care să poţi clădi. În inexprimabil nu exişti pentru nimeni.
       Rămasă în stadiul inefabilului, cea de acum mai are, pesemne, 2 săptămâni.

       ● Emmanuel Todd: ‘Riscul major pentru Franţa nu e revoluţia, ci lovitura de stat’.
       Adică elita…
       Puterea cuprinde 1% din populaţie, pretutindeni. Se pot studia toate societăţile, sino-japoneze, hinduse, egiptene, africane etc., peste tot, ce frapează e că 1% dintre oameni domină 99%. Aristocraţia franceză, cu tot cu nobilimea sa secundă şi terţă, de spadă şi de robă, era 1%: a dominat zdrobitor 1000 de ani. E mereu acelaşi proces. Pentru a avea puterea, trebuie să fii un grup organizat de 1%. Dimpotrivă, cu cât vei dori să fii mai numeros, cu atât vei fi mai fragil.
       Specialitatea politică a poporului e Revoluţia, specialitatea elitei e Lovitura de stat (poporul prin definiţie nu poate da lovituri de stat, elita nu face revoluţii).
       În actul loviturii de stat elita se manifestă plenar, de la banala intrigă de curte la intervenţia manu militari. Loviturile de stat sunt, de milenii, esenţa puterii. Singura formă prin care aristocraţia, sistem închis, ţinea ‘alegeri’: îndepărtându-l pe autocratul inapt sau care-şi prelungea prea mult dominaţia.
       Revoluţii, în schimb, apar pe lume doar de 200 de ani. E frapant că poporul nu vorbeşte decât de două secole. După o muţenie milenară, i se cere acum să se pronunţe despre tot.

       ● Cât de veche e ‘trădarea elitelor’.
       Nu e veche sau nouă, trădarea elitelor e permanentă. Imediat ce se simt suficient de puternice pentru a fi elite, se desprind şi înfig cuţitul în spate.
       Vor să fie servite, atâta tot. Te apropii cu o tavă în mână – şi te vor iubi.

 

 

 

–

~

       ● – Câţi democraţi cunoaşteţi în jurul vostru.
       Luat repede, n-aş fi ştiut să răspund. 2 sau 3, poate. Nu aud, peste tot, decât un refren: adepţi convinşi ai elitei, mici aristocratişti bovarici, oligarhi liberali etc., cam asta domină anturajul.
       Provincialismul zonelor de semi-istorie. Valahul vrea să fie intimidat. Când se uită la ‘domnul Iorga’ vorbind, să-l treacă apele. La ‘regi’, să cadă în genunchi radiind fascinaţie. Servitutea camuflată în admiraţie e simptomul unui vechi sistem de mandarinat balcanic. Când admiră, vor să fie pătrunşi, violaţi de obiectul admiraţiei. (‘Paradigmă feminină a auditoriului.’) Ce vor e aristocraţie. Una în care ar exista marginal libertate, alegeri şi celelalte amănunte, formal liberă, dar în care să fie aleşi ‘cei mai buni’ dintre noi. N-ai fi bănuit, cu 30 de ani în urmă.
       A fost cel mai interesant lucru al ultimilor ani să înţelegem că elita intello ne pregătise, în tot timpul dictaturii, 43 de ani, pentru un etos aristocratic, iar nu pentru democraţie. A fost sursa unor uriaşe neînţelegeri şi speranţe dejucate. Literary class şi commentary class împreună – clasa comentatoare, tipi care scriu articole, vin la tv etc.: când au deschis gura am îngheţat. Uluiţi să constatăm că erau suflete moarte.

       ● Vreau să întâlnesc un bătrân, unul singur, care să nu fie convins că ceva tot mai grav pluteşte, de la o vreme, în aer şi că umanitatea se apropie ineluctabil de un cataclism dacă nu e atentă la spusele lui. Şi – oricum – dacă e.

       ● Christopher Hitchens, care şi-a donat cadavrul ‘medicinei’.
       Dacă privarea celorlalţi de piatra ta de mormânt nu e răzbunarea supremă.

 

 

 

 

–

~

       ● X. La fiecare apariţie publică a lui, îmi spun: te rog nu fi plictisitor, te rog nu fi plictisitor, te rog nu fi plictisitor.
       …E plictisitor.

       ● Foarte interesat în tinereţe de războiul dintre clase, Martin Amis îşi întreabă genitorul:
       – Tata, noi suntem nouveaux riches?
       – Ei bine, suntem foarte nouveaux, dar nu prea riches.

       ● Nu m-aş bucura defel când un adversar ‘politic’ e interzis sau pus la pământ cu mijloace dubioase. Azi ar putea fi reduse la tăcere discursurile care nu-ţi plac; mâine, cu aceleaşi metode, pot fi ameninţate cele care-ţi plac. În politică totul urmează principiul bumerangului. Domeniul e unul fatalmente ciclic şi nimic ‘nou’ nu s-a spus sau s-a făcut, în el, de 200 de ani.

 

 

 

 

–

~

       ● B.-H. Lévy, în jurul agitaţiei actuale: ‘În atenţia ipocriţilor care se prefac a nu înţelege, persist şi semnez: „a fi gazat” la Verdun, sau în Siria, la Ghouta (pentru a nu spune la Birkenau) nu are nimic de-a face cu lacrimogenele de astăzi’.
       Bietul BHL. Niciodată nu trebuie totuşi luat în serios limbajul presei, e complet secundar. Nu doar că va echivala termeni precum a ‘stropi cu gaz’ lacrimogen cu ‘a gaza’. Dar, cu ablaţiunea de gravitate – şi de umor – care îi e proprie, va crea generaţii de cititori care vor spune, mâine: A, evreii au fost gazaţi la Auschwitz? Ce păcat. Am păţit-o şi eu. Dar cred că au scăpat uşor, nu? Te dai puţin pe ochi cu apă şi…
       Media nu se poate dispensa de grotesc, e chiar substanţa ei.
       Limbajul presei trebuie exclus de plano. El nu există.

       ● Cel mai trist lucru, la o făptură: superficialitatea inconştientă, bolnavă. Să nu ştii cine eşti şi să perseverezi, să perseverezi…
       Groază umană.

       ● Paul Schrader, onest: ‘Avem acum un public care nu ia filmele în serios… Nu că noi, creatorii de filme, vă dezamăgim, ci voi, publicul, ne dezamăgiţi’.
       Mă întreb dacă se poate spune acelaşi lucru despre literatură; dacă e o cădere generală de public, un fel de declin universal pe care nu-l admitem din delicateţe. Şi pentru că e de bon ton să nu insulţi publicul, chiar idiot, niciodată, epoca ta, oricât de ineptă, niciodată. Oricum, nu pot fi doar scriitorii de vină că nu apar capodopere pe bandă ca-n sec. XX. Mai există şi un spirit al timpului.

 

 

 

–