paradisuri aulice. suprabogaţii

       Cel mai ridicat nivel al sinuciderilor din Mexic e localizabil în Cancun. Nu în oraşele stăpânite de cartelurile de droguri, nu în zonele sărace, ci în cochetul orăşel estival rata sinuciderilor atinge triplul nivelului naţional. Cancun, ţărm turistic, 22 de kilometri de plajă şi lagune, e un paradis. Turism străin, hoteluri de lux, facilităţi şi zone exclusive, sex şi rock and roll, party-uri, port plin de iahturi. ‘Majoritatea sinucigaşilor lucrează în turism şi au treizeci de ani, explică autorul unui studiu pe temă. Vin aici cu speranţa unei vieţi mai bune, şi până la urmă găsesc ce e mai rău. În faţa lor se află acum toată această bogăţie, complet inaccesibilă, etalată ca niciodată înainte. Departe de familiile lor, încep să bea şi în cele din urmă clachează.’

       Vila Léopolda de pe Riviera, Villefranche-sur-Mer (proprietară, văduva bancherului E. Safra), în vânzare pentru 500 de milioane de euro, a fost luată cu 496 (miliardar rus, 43 de ani, a 24-a/23-a avere în top Forbes). Opt hectare, dispunere terasată, 1200 de măslini, pruni, lămâi, chiparoşi, portocali. Cumpărată de Léopold II al Belgiei în 1902; spital în primul război mondial; foşti proprietari Ogden Codman, Giovanni Agnelli, patronul Fiat, Edmond Safra. Recepţii faimoase pentru jet set, Capote & Marella Agnelli, Sinatra, Reagan etc.
        Devenire istorică: aristocraţie, apoi burghezie, în sfârşit jet set. Financiară: latifundiari, rentieri, capital speculativ. Geografică: belgiană, italiană, americană, elveţiană, rusă. Politică: niciuna. (Sume precedente: s-au plătit 112 milioane de euro pentru vila lui Randolph Hearst, v. Orson Welles a. Citizen Kane; 148 milioane de euro o vilă în Kensington Palace, Londra.)
        Cine spune ‘bogaţi’ nu are în vedere suprabogaţii, în imaginarul public, ci micii îmbogăţiţi cu câteva milioane, cu etalaj de obiecte în selfie-uri, un fel de servitori cu dinţii de aur.
        Însă, necunoscut, separat, Paradisul există.

*

        Inutil să spui că ‘nu-ţi lipseşte nimic’, deoarece chiar şi atunci ceea ce-ţi lipseşte e lipsa. Ce ne face să dorim un obiect, să arătăm spre el pe un raft spunând ‘doresc aceasta’? E fără îndoială un gol de fiinţă, ceva ce ţi s-a luat sau a lipsit de la început în tine. Nu există oameni cărora să nu le ‘lipsească nimic’, în ciuda multiplicării accesului la obiectele dorinţei, sau a renunţării (sfinţii). Satisfacţia e un mit cultural.
        Deci, bogaţii, cei reali. Deci, suprabogaţii mai ales.

Reclame