poezie? nope

        De ce mi-e frică de poezie.
        Există poezie din burtă, poezie de cap şi poezie de inimă, clasând scurt. Poezia din burtă: sunt ori veleitari cumsecade, ori impostori, ori naivi sinceri (faci un volum cum faci un costum sau o temă pentru acasă: se cer încă 5 poeme despre patrie).
        Poezia de cap e a formelor: ermetism, experimente, ochi peste cap, iei 100 de cuvinte ca 100 de pietricele, le arunci pe masă şi vezi cum s-au potrivit acolo; e o poezie a calculului, vrei să derutezi, arunci concepte şi imagini disparate, percutante, delir sofisticat sau fantastic, care provoacă siderarea critică, o amorţire interogativă dar subminată de dubiu; e interesantă (Apollinaire etc.) dar nu tulburătoare, te încântă ca o problemă de şah, dar nu te mişcă. Se remarcă prin poeziile lungi.
        Şi există poezia de inimă, şi chestia asta sună aproape a nerozie, într-atât ‘inima’ a ajuns un concept cu care vinzi castraveţi; o poezie a emoţiei pure. E foarte greu de scris, fiindcă îţi trebuie un striptease total, vulnerabil, să-ţi vezi străveziul, laşitatea, angoasa în faţa morţii sau a unei iubiri pe care-o vezi că se stinge, nu ştiu ce. Dar nu e deloc un striptease cu public, pentru că şi acolo minţi un pic narcisic, e în faţa oglinzii: singur, arunci calm hainele de pe tine, vorbeşti despre ce vezi. Categoria Baudelaire.
        (Şi până şi în astea 3 categorii există talent sau lipsă.)
        Citesc fără probleme poezie proastă sau pretenţioasă, de autobuz. Două, trei, închizi cartea, whatever.
        Mi-e frică să citesc poezia cealaltă. Nu ştiu dacă mă încumet la câţiva ani. Poezia reală te lasă lat pe caldarâm, nu e o glumă, n-are nimica languros sau sclifosit. E ca o şedinţă de bătaie, din aia dură, din adolescenţă, când erai cu prietenii, dar în minoritate şi ştiaţi că n-aveţi pe unde ieşi din colţul ăla, eraţi 3 contra 7. Clar n-are cum să se termine bine. Veneai acasă buimac, cu un ochi vânăt şi o coastă care te durea 2 luni, povestind cum ‘ai dat şi tu’, dar şi cu un ciudat chef de viaţă după ciomăgeală.
        Tipii care scriu poezie din categoria III sunt terminaţi. N-o să-i vezi directori sau producători executivi, se strecoară ca umbrele. Ceilalţi – pot fi PDG fără probleme, sau profi, sau îndrumători artistici.
        Se sinucid ultimii.
        De aceea n-am chef să scot din raft niciun volum de poezie, a se scuti. Abia mă adun de jos dimineţile.

*

        Ok, este el. Şi mai este un tip, Mircea I. Pe ei doi îi recunosc ca poeţi în ultimii 50 de ani – n-am vrut să fiu atât de insistent încât să spun 500. Mai sunt poate 6-7, who cares.
        Restul cam grob şi lacheu.

 

Reclame