poporul

        Poporul…
       Există oameni a căror viaţă constă, scurt spus, într-o Vale a plângerii. O viaţă din umilinţe, exploatare fără scrupul, plăţi obligatorii. O viaţă fără existenţă reală, căreia nu i se conferă demnitate sau grandoare de niciun fel, sau cel puţin un fel de sens în afara celui biologic. O viaţă scurtă, cu o muncă repetitivă, pe un orizont îngust. Oameni cărora li se spune să voteze, dar nu oricum ci bine, iar când votează li se pune în vedere că greşesc mereu, anunţaţi că vor avea cu toate astea ceea ce au respins şi nu vor avea ce-au ales. Oameni care nu deţin niciodată puterea, sensul, demnitatea, nici în democraţie nici în tiranii, şi care nu protestează deşi într-o singură clipă ar putea pune foc eşafodajului întreg. Ale căror fapte istorice – revoluţii – sunt batjocorite. Ai căror eroi sunt criminalizaţi, psihiatrizaţi, subumanizaţi de elite, cele care scriu vag istoria.
       Oameni care nu se aleg, pe scurt, cu nimic. Ăsta e poporul, în caz că l-am pierdut din vedere sau ni se pare o abstracţiune – ‘poporul nu există’, este egal cu mulţimea, ‘masa’ – sau i-am uitat definiţia.
       Popor: cei care ţin pe umeri lumea, asupra cărora se exercită puterea şi care nu se aleg din asta cu mai nimic.