‘populism’

        Populismul. Această nouă idee preconcepută.
        Deloc peiorativ la origini, la începutul secolului XX termenul nu era o insultă; a fi populist însemna pur şi simplu: apropiat de popor. Front populaire era ‘populist’ – partidul de stânga cel mai puternic din Franţa, care obţine primele concedii plătite etc.
        Destul de repede, elitele au produs insulta. ‘Populismul’ se întâmplă când poporul e ‘furios’ pe elite. (El nu poate fi decât furios. Fiind în general decerebrat, are doar afecte. Poate fi mulţumit sau nemulţumit, se reproduc termeni din psihologie când îl invoci. Prin urmare, furie.) Când este astfel, şi anume o dată la 40-50 de ani (e ca o cădere cataleptică), el se întoarce împotriva elitelor lui mirobolante – care, cu vagi, raparabile erori, conduc în general ţările lor spre bine – şi alege şefi politici populişti. Poporul nu e capabil decât să fie coleric şi să facă istorie la răstimpuri.
        Eşti clasă dominantă? Eşti, adică, în aparatul de business, de stat, academic sau media, unde ţi-ai construit mica ta sinecură, şi observi cum copiii tăi merg lin tot într-acolo, autoreproducându-vă social cu toţii pe generaţii? Chiar dacă vei fi fost în tinereţe de stânga sau un ins vag normal, odată cu cinele de lux în oraş şi salturile sprintene prin aeroporturi începi să observi că poporul nu va fi fost, poate, decât o turmă decerebrată în căutare de păstor. Produci rapid o analogie istorică oarecare: Pétain, Salazar, Franco, Perón. Te grăbeşti, ai curs de la 12 la 2, vii cu portretele sub braţ, le pui pe perete şi predai unei clase fascinate de simplism teoria populistă şi soteriologia elitei. Ieşind, visezi la al doilea automobil, la căbănuţa aceea de la ţară, dacă vei reuşi să ţii contractul cu universitatea. E timpul să mai scrii câteva articole indexate ISO.
        Dar poporul nu e furios: vrea să-şi apere modul său de viaţă. Oricare ar fi. Dacă se opune de pildă globalizării forţate, care-l distruge şi marginalizează, Biblie a oligarhiei, este pentru că e câştigătoare numai pentru elită. Fenomenul, prezent de 30-40 de ani, nu e vreo creaţie teoretică ci pura prelungire politică a unui imperativ comercial: o lume fără graniţe, în care capitalul să-şi poată mişca mărfurile precum piesele pe tabla de şah, fără a întâmpina vreo opoziţie de tipul graniţei vamale, al limbii, al monedei locale etc. Toate – toate – elitele proclamă de 40 de ani asta. Nu e doar ideologia dominantă: azi, e unica ideologie. Capitalul e stihia situată în vârf, strigând ‘Pârtie!’ şi toată lumea – literalmente: întreaga lume – e invitată să se dea la o parte de pe pistă. Nu pare vreun vis suficient de roz, pentru atâta agitaţie. După căderea comunismului şi sfârşitul marilor ideologii, nu există alt ideal politic contemporan decât refrenul capitalului (libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, ad infinitum) metamorfozat în program politic: unire, generozitate, imigranţi, ochi daţi peste cap. E sistematic şi obositor când asta se drapează în generozitate şi umanism. Farsa ţine de decenii, acoperită de toate manualele de filozofie şi institutele de studii social-politice imaginabile.
        Poporul vede deci asta. Vede că i se ia totul. Că, atunci când votează, i se spune că votează greşit. Mereu greşit. Că votează bine când reproduce recomandările elitei, prin gazeta ei de perete mass media. Ce trebuie să facă în această uriaşă capcană, în această pânză care i s-a ţesut în jur?
        I s-a periferizat existenţa. E acoperit cu toate insultele, desemnat depozitarul tuturor rasismelor, primitivismelor şi atavismelor. Ascultă Rush Limbaugh şi nu citeşte niciodată Vanity Fair şi New Yorker. Nu are dreptate. Orice ar face nu are dreptate niciodată. Viaţa lui a fost sacrificată sec în proiect de oligarhia mondializată. Războaiele nu sunt ale lui; nici pacea nu e. Clasa oligarhică a făcut secesiune, nu mai vrea să audă vorbindu-se de popor şi declară, hegelian, dacă realitatea ne contrazice, cu atât mai rău pentru realitate. Trump e populist. Brexit-ul e populist. Grecii la fel, italienii, ruşii, cam toată America Latină, până şi elveţienii, în inima Europei, cu sistemul lor referendar detestabil, împiedicându-i de pildă pe imigranţi să vină aici pentru a-i angaja pe jumătate sau un sfert de salariu şi zero asigurări, în companiile noastre, dublându-ne profiturile pe cel puţin o generaţie – populişti ei înşişi.
        Iar poporul, în toate astea? Cei care ţin lumea pe umeri? Citind cărţi? Făcând vacanţe? Privind absent orizontul? În numele cui ar trebui să facă sacrificiul de sine la care îl invită clasa dominantă? Nu mai este pe lume niciun ideal prizabil. Nici măcar nu i se pretind lucrurile acestea în numele a ceva. De ce ar trebui deci să asculte omilia elitei şi să se sinucidă, în ce constă concret promisiunea de după, feeria de mâine?
        E un mister considerabil.

Reclame