posteritate fake

        – scriitorii consolaţi că posteritatea le-a făcut dreptate (categoria Baudelaire, Rimbaud, Nerval, Mallarmé, Stendhal);
        – scriitorii care şi-au crezut opera eternă şi din care abia se mai citeşte o carte, de obicei cea pe care n-ar fi bănuit-o (Hugo);
        – scriitorii cu enormă celebritate în timpul vieţii, apoi complet uitaţi (Pierre-Jean de Béranger, Sully-Prudhomme, Claude Farrère, Marcel Prévost, Henry Bordeaux, Georges Ohnet, Philippe Quinault, Lefranc de Pompignan, Alexandre Hardy…);
        – cei redescoperiţi o vreme de posteritate, pentru a fi îngropaţi la loc, de data asta de tot (Lautréamont).
        – şi categorie mai ambiguă, cei despre care toţi convenim că ar fi mari, dar pe care nu-i mai citeşte nimeni (Ronsard, Boileau).
        99% din lot cade, aşadar, în uitare. Masacru atent, precis, de o generozitate metodică colosală. Stând prea aproape de cărţi, aşezat pe mormanul de cărţi, în veacul tău, ai un pic tendinţa să crezi că ele există.
        Şi urmarea: nimica nu mai pare, la dracu, că are realitate; excepţie: insulă tropicală, dry martini.

Reclame