poziţii feminine

        Corpul feminin are câteva posturi privilegiate ale perfecţiunii sau ale feminităţii plenare. Când o femeie foarte elegantă, foarte atrăgătoare se împiedică, e un spectacol grotesc. Privim picioarele care ezită, tremură brusc şi se frâng, antrenând dezechilibrul corpului în prăbuşire. Întregul edificiu al perfecţiunii, al dorinţei se frânge. Câteva clipe mai târziu, imaginea e a grotescului întrupat. Femeia atrăgătoare nu mai stârneşte decât râsul. Vraja s-a rupt.
        Fără să le înveţe nimeni, adolescentele îşi studiază în oglindă expresiile şi posturile cele mai avantajoase. Vor să îngheţe câteva cadre perfecte, ideale, şi apoi să le reproducă. Profilul drept e mai avantajos decât cel stâng, semiprofilul – mai avantajos decât amândouă. Un zâmbet timid, undeva între zâmbet şi surâs, dezvăluie două gropiţe în obraji. Va fi folosit toată viaţa doar acest diafan semi-zâmbet, oricât de mare ar fi tentaţia de a râde cu toată gura. Frântă uşor din încheietură, mâna descrie o acoladă primejdioasă, semănând cu o cobră în atac; degetele subţiri şi sublime plutesc arcuite pe o imaginară întindere de valuri. Toată viaţa, cotul, antebraţul, mâna vor repausa în această poziţie marmoreană înainte de a lansa un gest, fără motiv aparent. Purtând fustă, genunchii trebuie să fie lipiţi sau să lase o deschidere minusculă, de câţiva centimetri; nişte picioare depărtate sunt brusc vulgare sau şleampete, comune. Toată viaţa fusta va fi purtată aşa.
        Unica postură în care vulgarul feminin e admisibil e cea sexuală, copulaţia. Atunci, făptura e redusă la obiect, e obiectul nostru masturbator, şi acesta poate fi oricât de vulgar fiindcă la sfârşit e jetabil. Mai mult, cu cât corpul antrenat în copulaţie e mai vulgar (picioare în aer, gambe răsucite, călcâie şi tălpi dizgraţioase etc.), cu atât e mai confirmat dispreţul nostru sadic pentru obiectul sexual. Ce legătură – ne spunem, excitat-dezgustaţi -, ce legătură e între acest corp dezmembrat, delabrat, şi silueta diafană zărită în această după-amiază într-o rochie roşie? În modul cel mai evident, niciuna. Da, se va întoarce apoi la poziţia de silfidă şerpuindă. Dar, brusc, adevărul corpului ei nu mai e ăsta.
        Toate cadrele îngheţate şi studiate o viaţă au căzut. Un manechin de vitrină, din plastic, are o eleganţă perfectă. Răsturnat, luat în braţe pentru a-l muta dintr-un colţ în altul, silueta lui devine brusc ridicolă, totul atârnă, se bălăngăne. Tot picturalul fantasmatic al corpului feminin e ţăndări, şi aranjorul vitrinei are în mâini o făptură contorsionată la limita dezgustului.
        Mişcarea, cinematicul risipesc vraja. Ne îndrăgostim în viaţă de ipostaze, de cadre fixe, de fotografii ale femininului, şi ne dez-vrăjim din cauză că imaginile pornesc apoi într-o mişcare descumpănitoare… Problema cu ‘viaţa’ este că, în ciuda pasiunii noastre pentru posturi fotografice, se dovedeşte până la urmă un film.

Reclame