prieteniile în istorie

      Cioran era prieten cu Paulhan. Paulhan era prieten la toartă cu Drieu. Îţi poţi închipui ce cercuri drăgălaşe cunoşteau. Şi totuşi, împreună cu Paulhan încearcă să-l salveze pe Fondane, ducându-se amândoi la biroul de Kommandantur din Paris. Cioran risca atunci totul, nu avea cetăţenie, ca metec putea fi deportat imediat. Află acolo că Fondane nu fusese arestat de nemţi ci de autorităţile franceze, o ia de la capăt etc. şi chiar obţine eliberarea lui Fondane din Drancy, care însă refuză să plece fără sora lui şi ajunge astfel în ultimul transport către Auschwitz. Dar acelaşi Cioran era prieten cu acest Paulhan, care era la toartă cu Drieu, care era la toartă cu Brasillach, Lucien Combelle şi Céline. Oamenii ăştia îşi vorbesc şi după Eliberare. Rămân perfect prieteni. Înainte, cei de dreapta îi salvaseră pe cei de stânga în timpul nazismului, oferindu-le protecţie sau slujbe (cazul Drieu-Sartre, spre a nu pomeni nimic de Malraux, cu ‘rezistenţa’ lui de după debarcarea din Normandia). Acum, cei de stânga erau în postura de a fi liberi, iar cei de dreapta, colaboraţionişti, erau în închisori şi lagăre. Şi continuau să se vadă. Numai Aragon se ceartă cu Drieu, dar pe motivaţii personale. Război, deci, Ocupaţie, colaboraţionism, milioane de morţi, lagăre de concentrare, una dintre cele mai redutabile catastrofe ale umanităţii. Şi totuşi prieteniile nu se rup.
       Numai în Valahia există mirarea că Sebastian era prieten cu Eliade, Cioran cu Belu Zilber. Ne întrebăm, ca acel englez care, în jurnalul lui Sebastian, e surprins să vadă prieteni de extremă stângă şi extremă dreaptă la aceeaşi masă de cafenea, petrecând foarte bine – ne întrebăm dacă o grupare, ajunsă la putere, n-ar fi vârât-o pe cealaltă în închisoare.