procreare

        Simplităţile dezarmante ale lui Kant: ‘Fetele se îndrăgostesc pentru că trebuie să aibă copii’.
        Lucrul şi mai dezarmant e cum transpun necesitatea. La 20 de ani, discursul libertar, independentist, merge încă; la 30, s-a terminat. Chiar şi cele mai refractare fac repede copii. Chiar feministele, deşi a avea odrasle şi a fi feministă pură şi dură rămâne o performanţă dialectică rară (află marea noutate că, până la urmă, corpul nu le aparţine, şi atunci spun că au decis să nu le aparţină, ceea ce e un cerc pătrat adorabil, apoi merg să predea la universitate). Tot mai puţine femei care să fi hotărât pur şi simplu, din autenticitate, demnitate, din varii incompatibilităţi de natură sau grad, din plictiseală ori din nonşalanţă, să nu procreeze: toate, la 30, îşi confirmă biologia, dându-le în fond dreptate celor care au făcut-o de la 20. Lupţi toată tinereţea pentru a demonstra că eşti altceva decât ceea ce sfârşeşti prin a fi.
        Femeia superioară, inteligentă, liberă iese într-o după-amiază blestemată în parc. Vede acolo o fată care împinge un cărucior de copii şi, deşi se străduie să nu o afecteze, ceva, o durere ciudată o înţeapă în sân şi în inimă; în faţă se cască un gol cât întreaga ei viaţă. Şi s-a terminat.
        Aşa ni se face vânt în contingenţă, deşi am fi preferat să ne imaginăm necesari. Cât am vrea să putem înveli într-o cortină aurită toate aceste amănunte, insuportabil de meschine.

Reclame