rasism

       Sunt unele cuvinte care ar trebui să intre în ‘post’, într-o lungă şi aspră cură de slăbire şi dezintoxicare; de pildă noţiuni ca ‘rasist’ şi ‘nazist’. Un moratoriu, înainte de demonetizarea totală a cuvintelor.
       Prima cotă de înălţime: se dau 10 (zece) ani în care n-avem dreptul să mai numim rasist pe nimeni, cu excepţia unei singure persoane pe an, la alegerea noastră. Iată un bun punct de plecare pentru ieşirea din impas, vreau să spun pentru ieşirea ideilor din ospiciu.

       Rasismul nu e o teorie a superiorităţii. Este o teorie de fricos, în fond. Ieşi pe stradă şi ţi-e puţin frică – de negri, de asiatici, de defilarea facies-urilor de străin şi rarefierea celor de autohtoni etc. Ajuns acasă, ai o teorie… N-am crezut niciodată în rasismul ca teorie insolentă a celor puternici, mistică a Supraomului (stupiditatea litaniei americane a ‘suprematismului’) etc. Nu spun că Hitler a fost un fricos – sunt unele mărturii că nu. Dar i-a fost frică. Mergând pe străzile Vienei, i-a fost frică. Tot creuzetul acela uman. Şi i-a venit ideea. Gobineau – a văzut nişte statistici de demografie, cu declinul albilor şi perspectiva înfloritoare a negrilor etc. şi i-a fost frică. Era epoca vanităţii ştiinţifice, toate acele tratate şi studii în care se măsurau craniile cu şublerul. (Fran Lebowitz îşi aminteşte că, până târziu în anii ’80, a strâns un perete întreg de bibliotecă cu tratate de medicină în care se atesta că homosexualitatea e o maladie mintală. (Toată litania scoasă din Krafft-Ebing, care l-a păcălit şi pe Freud.) Nu se va scrie niciodată o istorie a dezastrelor ştiinţei, cu rolul ei fundamental în rasism, colonialism, naţionalism völkisch etc. N-a fost niciodată în avangarda, ci în ariergarda gândului politic, aservită statu quo-ului şi comandamentelor timpului, scriind întotdeauna ce i s-a cerut, fie pregătind dezastre, fie justificându-le şi dându-le un lustru de respectabilitate obiectivă.) Nu era un imbecil – frecventa societatea vremii, călătorea, prieten cu Renan, Tocqueville etc. Dar i s-a făcut frică. Rasismul e, fundamental, defensiva fricii.
       Întreaga perspectivă de azi a rasismului ca mistică ofensivă, a celor care s-ar simţi ‘superiori’, e inadecvată şi nu obţine decât un shaming neinteresant, un simplu moralism, cu care nu poţi opera fiindcă moralismul trăieşte din propria substanţă, se consumă din propria flacără, şi nu se poate depăşi. Nimic nu conduce la îngrădirea rasismului, şi dacă vrei să sermonizezi cu shaming un suprematism imaginar baţi pasul pe loc. Când vrei să-l opreşti, e esenţial să schimbi, să pierzi perspectiva.

       Nedumerire de epocă. Îmi amintesc bine împrejurarea stranie. Era în 2007, la France Culture. L. Jospin – poate ultimul şef politic socialist vag demn de numele ăsta – nu mai era la putere şi vorbea în sfârşit liber, pentru a spune un mic adevăr despre stânga anilor trecuţi, despre noi. Nu mai ştiu ce întrebare i-a pus A. Finkielkraut; era, oricum, ceva despre Front National: a fost acesta cu adevărat un pericol, e un partid de fascişti, Franţei i-a trecut cu adevărat glonţul pe lângă ureche, urma să aducă pétainişti la putere? Răspunsul lui Jospin, care a consternat toată presa luni de zile, ani de atunci:
       ‘În tot decursul anilor mitterrandişti, nu ne-am aflat niciodată în faţa unei ameninţări fasciste. Ca atare, orice antifascism nu era decât teatru. Am avut de-a face cu un partid, Front National, care era un partid de extremă dreapta, un partid populist de asemenea, în felul său. Dar n-am fost niciodată în situaţia unei ameninţări fasciste, şi nici măcar în faţa unui partid fascist.’
       ‘Orice antifascism [al nostru] nu era decât un teatru’ (tout antifascisme n’était que du théâtre).
       Antifascismul ca teatru. Antifascismul ca operetă. Foarte bine.
       De ce am făcut asta, atâţia ani. Ce am obţinut. Cu manifestaţii de mii de oameni în stradă, pancarte, categoria nostalgică ‘no pasarán’, cu emoţie, studiouri de televiziune umplute de lacrimi, tremolouri, gesticulaţii, cu forţarea lexicului, a memoriei, a cuvintelor în faţa unui public înfricoşat, siderat. Când pericolul era ridicol. Când la putere ar fi venit, cu acest FN, absolut nişte… caraghioşi. Dezgustători, desigur. Dar nişte fantoşe ridicole cel mult, incompetenţi care ar fi căzut de la putere în doi ani sau în câteva luni. De ce le-am făcut baraj; pragmatic: de ce. Sunt o mie de răspunsuri, desigur: din prudenţă, profilaxie, asepsie socială, exagerare din prevenţie, teatru din… inimă, minciuna morală necesară într-o societate etc. Medicii numesc ‘etică profesională’ minţirea unui pacient pe moarte căruia i se spune că nu are nimic. Se practica încă prin anii ’50. Nu ştiu cum se numeşte procedeul invers, prin care minţi un ins că e ameninţat de cea mai cumplită boală, şi el are o viroză de la polenul păpădiilor. Se întâmplă asta acum, s-a întâmplat în Occident şi devine atât de straniu.
       Raţiunea exagerării, a falsului evident în care trăim. Teatrul de marionete pe care continuăm să-l jucăm strigând ‘Fascism’, resuscitând figurile trecutului. Există un sens plauzibil?
       E atrăgător, fiindcă e simplu – îl numeşti pe un ins ‘fascist’ şi te amuzi apoi văzând-l cum se zbate, ca şi cum i-ai arunca un animal murdar, o broască râioasă, pe costum. Nimeni nu vrea să fie numit ‘fascist’. Dar în cele din urmă, când totul se termină şi a căzut cortina, senzaţia de jenă persistă. Ştii că e rea-credinţă totul. Simţi că a fost o porcărioară, ştii ultimativ că ai comis asta. Cum poate să stea asta bine cu conştiinţa proprie? şi câtă vreme? nu favorizează o perversiune care va cuprinde tot, maculându-ţi şi baza ‘curată’ ideatic de la care ai pornit?
       – fascismul. Când nu mai ai o sută de fascişti reali, când nu mai dai nici de skinheads-ii vechi din societăţile noastre, când toţi ştim şi simţim asta – atunci strigăm mai abitir că sunt pretutindeni.
       – pericolul antisemit. Pe o scală de la 1 la 10, antisemitismul remanent (perfect real) e undeva pe la 2, iar noi ţipăm cam de nivelul 8-9. O bătrânică se împiedică de o bordură, are un comentariu ignorant despre evrei – şi reacţia noastră e, prin proporţii, cam ca în faţa unei manifestaţii de 5 mii de ‘legionari’ pe bulevardul central, cu cântec înainte, uniforme, salutul nazist şi priviri oţelit fanatice. Cât de bine ne-ar fi prins aceste atitudini atunci, când antisemitismul era la nivelurile 8-9 şi nu protesta nimeni… Lucrurile sunt alunecate subtil dincolo de înţelegere. De ce o facem. Ne e dor oare de imaginarul Războiului doi, în care, ideologic, încă trăim? Îi invidiem pe înaintaşi şi le copiem demonii? Supralicitarea relativizează, însă; în cele din urmă, trivializează totul, şi riscăm să banalizăm Infernul.
       – rasismul. Aceeaşi poveste: realitatea e la 2, reacţia la 9. De-am fi avut măcar jumătate din aceste reacţii în anii ’60, când se petreceau ultimele linşaje în Sud şi o mulţime de albi se fotografiau, unii zâmbind, lângă un negru spânzurat de un arbore. Când negrii trebuiau să coboare de pe trotuar, la trecerea unui alb. Dar n-a fost atunci nimeni. Cât de straniu şi jenant fenomen de societate, această inversiune declarativă.
       – despre ‘nazism’ nu mai e de pomenit nimic, lucrul a depăşit categoria grotescului.
       Fantasmarea în negativ. Generaţia noastră a suferit atât de puţine tragedii istorice reale, şi are o invidie culturală pe catastrofele trecutului. Claude Lanzmann a încercat această explicaţie, cu puţin timp înainte să moară, într-un articol din Nouvel Obs.
       ‘Tinerii scriitori din secolul XXI sunt de plâns; ei trăiesc în timpuri obscure, fără repere sau aşteptări… Utopiile sunt moarte, e sfârşitul istoriei. Fără să se resemneze, ei îşi fac loc şi se aruncă lacom asupra secolului precedent, atât de aproape şi totuşi atât de îndepărtat. Găsindu-se vinovaţi de a nu fi suferit de nimic – absenţă intolerabilă -, ei reactivează şi rejoacă un trecut în care n-au avut niciun amestec, transformând în găselniţe răsunătoare ceea ce era ştiut şi răsdiscutat de foarte multă vreme… Distanţa le autorizează, cred ei, toate dezinvolturile şi erorile cele mai flagrante, în numele moralismului înlăcrimat şi retrospectiv.’
       ‘Reactivează şi rejoacă.’ Moralismul e retrospectiv.
       Totul e Hitler, şi totul e fascism, şi totul e nazism.
       Pentru că nimic nu e în realitate Hitler, fascism sau nazism în zilele noastre; departe de asta. Suntem de râs? De plâns, în acelaşi timp? Nu ştiu, e plictisitor. Poate că disperarea noastră era demnă de o oarecare reflecţie sistemică, de o cercetare mai amănunţită a spiritului timpului. Niciodată n-a existat epocă mai fericită, după calapoadele lumii de aici, şi asta trebuie să fie groaznic de apăsător pentru instinctul nostru moral, antrenat în imaginaţie numai pentru catastrofe. Din această contradicţie rezultă ‘teatrul’ moralist.
       Nu ştiu însă, din nefericire, nicio epocă în care supraestimarea răului, dorinţa de a-l chema înapoi sub cuvânt că-l alungi, să fi fost o idee bună.