reproşul ca pedagogie sadică

        Orice reproş îndreptăţit e un şantaj emoţional. Şi e teribil. Fiindcă autorul reproşului ştie că nu-l adresează unui abrutizat. Ştie că destinatarul va înţelege şi că va suferi. Ştie, mai ales, că vei suferi cu atât mai mult, cu cât eşti mai sensibil la reproş şi îl găseşti mai îndreptăţit. Reproşul e, în sine, ceva foarte absurd, un nonsens: prinde la cei care n-ar fi avut nevoie de el (căci şi-l adresau ei primii) şi e suveran ignorat de ceilalţi.
        Aidos-ul, ruşinarea elină, provocarea ruşinii în ceilalţi, pusă de ei la temelia pedagogiei, e un sadism. Cel ce reproşează ceva resimte întotdeauna plăcere. Ţi-l poţi imagina uşor procurându-şi, cu biciul în mână, un puseu erectil cu fiecare lovitură către victimă.
        Cunoaşte oricine un pic, din păcate, aceste lucruri. S-a întâmplat ca vorbele noastre să fie atât de îndreptăţite încât să strivească, să îngenuncheze. Aparent, erau perfect raţionale. De ce resimţeam cu toate astea, la sfârşit, ruşine? Dintre cele două părţi, doar noi simţiserăm plăcere, în focul argumentaţiei. Refractară la masochism, victima noastră suferea, era strivită. Acolo unde nu există plăcere contractuală, consensuală, are loc un act de viol. E ceea ce se întâmplă în cazul reproşului, viol integral asupra conştiinţei.
        Şi tendinţa e să continui. Să reproşezi iar şi iar, să formulezi altfel, acelaşi lucru. Să împingi reproşul şi spre generaţia următoare, spre urmaşi, spre cei care n-au nicio legătură cu nimic… Din vârful piedestalului tău de adevăr, iată-te un sadic.
        Nu văd de ce adevărul, veritatea ar trebui să îmbrace pentru noi, tot timpul, forma emoţiei sadice, în această erotică SM bezmetică şi absurdă.

Reclame