reţelele sociale

       Mă bucur că există reţelele sociale. Văzând haitele de singuratici care se bucură când cineva anunţă o boală terminală sau o nenorocire, am înţeles. Acum mi se pare că am înţeles deplin. Suntem veniţi din iad… Iadul nu urmează, ci ne precede. Omul nu e creatura religioasă care ajunge în rai sau în iad după moarte, cum pretind credincioşii, ci e sosit din iad, dintr-o ucenicie invizibilă, petrece aici o bucată de vreme, aplică, face două piruete şi iese din scenă.

       Mă bucur că există şi din motivul că ne-au învăţat ceva decisiv. Crezuserăm că linşajul, tăbărârea în masă pe un om până la a antrena moartea lui socială, concedierea sau sinuciderea, era o reminiscenţă a unor momente cu totul singulare. Din Revoluţia franceză, de pildă, unde se adunau mulţimi ciudate în faţa eşafodului. Din sudul Americii, când linşajul negrilor atrăgea mulţimi curioase. Momentele când masele se fac haită, credeam sincer, sunt poate două-trei, o excepţie, când se aprind spiritele, şi îţi trebuie condiţii istorice de excepţie ca să se producă.
       Măsura în care era ceva general, unitar şi invariabil. Noi n-am ştiut niciodată până acum că omul arată în felul ăsta, erau diverse blabla-uri despre conditio humana, dar niciun tratat, niciun roman nu ne prevenise. Niciodată nu i s-a dat fiecăruia, absolut fiecăruia, în istoria lumii, putere să verse tot ce e în el. Când s-a întâmplat în fine, ceea ce s-a format în mod natural au fost plutoane de execuţie tip ‘bulă’, aglutinări plăcute ale negativului, fronturi critice care sunt rant-uri etc. Linşajul moralist e pasiunea principală a mediocrilor în fuziune. Nu e entertainment-ul. – Va dura o vreme şi fenomenul se va stinge, acest mănunchi de ligi ale virtuoşilor aruncându-se asupra unor ţinte şi unii asupra altora? Ignor.
       Câtă durere e în mediocri. Imensa durere strânsă în ei; şi nu s-a ştiut niciodată. Oţet curs prin vine. Noi credeam, nu ştiu de ce, că peste tot există în genere oameni resemnaţi şi cumsecade, mulţumiţi cu statutul lor aşa-zicând metafizic… Asta ne-a fost, în ce-i privea, cam ultima iluzie. (Nu cred că va mai scrie nimeni, pentru ei, o teorie socială radicală, de emancipare. Am văzut, pentru prima dată, cum arată totalitatea.)