Roudinesco, Élisabeth

       Fragment dintr-o conferinţă a lui Roudinesco din 2014, la Freud Museum, Londra.

       ‘Personal, am oroare de complexul lui Oedip. Am avut întotdeauna oroare de el. Cred că trebuie să dinamităm complexul lui Oedip. Altfel spus, transformarea geniului lui Freud, care a mers să cerceteze în tragedia lui Oedip, în psihologie de familie.
        Am scris asta peste tot. Consider că Freud a avut o idee de geniu să-l facă pe subiectul de la sfârşitul sec. XIX să spună că seamănă cu Oedip şi cu Hamlet. Bun. Asta e genial. Iar apoi, ni s-a fabricat un complex: o doreşti pe mama, îl doreşti pe tata… Asta e o psihologizare. Freud a participat la asta, când a început să-şi aplice complexul şi a încetat să aplice tragedia. De altfel, Freud a menţionat complexul lui Oedip peste tot, dar n-a scris niciun articol despre complexul lui Oedip. A scris un singur articol care se numeşte Declinul complexului lui Oedip [Der Untergang des Ödipuskomplexes, 1924], dar nu există niciun articol al lui Freud despre complexul lui Oedip. La fel în privinţa lui Lacan: nici la Lacan nu există ceva despre complexul lui Oedip. Există o lectură a lui Oedip, există un complex de castrare, dar nu e acelaşi lucru – există de altfel un complex de castrare şi la Freud. Însă această psihologie de familie, astăzi, e terminată. A reprezentat un moment din istoria psihanalizei, dar astăzi nu mai funcţionează.
        Am văzut asta, la noi, în timpul dezbaterii despre familia homosexuală. Psihanaliştii au pretins că aplică complexul lui Oedip, şi n-a mers. Nu funcţionează. Sub forma complexului, nu funcţionează. Cred că trebuie să moştenim latura tragică – Grecia plus Freud plus Lacan – dar nu familia, nu complexele familiale. Trebuie regândite complet toate astea. Întrebaţi dacă avem astăzi un timp ‘post-oedipian’, ‘anti-oedipian’? Nu asta e problema. Problema e să încetăm să placăm complexul lui Oedip peste tot. Iar, pe acest plan, Lacan e foarte interesant. Pe Lacan, personajul tragic care-l interesează cel mai mult e Antigona, nu Oedip. Şi apoi, ceea ce-l interesează pe Lacan în Oedip nu e Oedipus rex, ci Oedip la Colonos. Altfel spus, bătrânul Oedip care-şi blesteamă familia etc. Deci Oedip plus Hamlet, potrivit lui Freud şi lui Lacan, da, găsesc că asta e formidabil. Dar aplicarea e o catastrofă. Deoarece asta ajunge că omoare psihanaliza. Ucizi psihanaliza când aplici complexul în toate situaţiile de azi, rezultă interpretări care nu funcţionează. Pe planul acesta, sunt de acord cu critica lui Deleuze, cu critica lui Derrida, cu critica lui Foucault şi a lui Sartre. Toţi au criticat complexul, dar nu tragedia (Deleuze da, lui nu-i place nici tragedia). Şi nu sunt singurii care l-au criticat.
        Cred deci că, astăzi, trebuie deschise toate aceste interogaţii. Ce trebuie să spună psihanaliza, azi, despre noile forme de familie? Ce trebuie să declare despre transformările societăţii? Ce trebuie să declare despre formele de procreare asistată medical? Trebuie să te deschizi la asta, şi trebuie să scoţi psihanaliza din problemele de societate. Freud a inventat ceva genial, care a fost apoi transformat într-o psihologie. Şi, pe planul ăsta, ce-mi place la Lacan este critica sa la adresa psihologiei, de la începuturi. Aici avea dreptate. (…) Sunt sigură că, pentru clinica psihanalitică, trebuie regândită de la un capăt la celălalt pregătirea. Trebuie să regândeşti travaliul clinic în funcţie de irupţia puterii pacientului în societatea de azi. Iar psihiatria a dispărut, psihiatria clasică, pentru că nu a putut să gândească statutul pacientului psihotic, iar azi ei se îndreaptă spre biologie sau spre altceva. Cred că aveţi exact aceste probleme în Anglia; sunt aceleaşi în Statele Unite şi în Franţa.
        (Élisabeth Roudinesco, Dany Nobus, Freud Museum London, 28.04.2014, file audio.)

*

       Rezultatul exortaţiei – nul. Continuă să spună şi azi, degeaba, că analiştii sunt tragic de ignari – 99% au parcurs maximum 5 lucrări de Freud, compendiile. Continuă să spună că analiza e în pericol de moarte. Să lupte împotriva psihologiei psihoterapeutice, care o va înghiţi fiindcă e preferata disciplinară a statului. Psihologia – adică aducerea individului la starea potrivită cu norma socială, inserarea lui funcţională – e un instrument al normativităţii sistemului. Fiecare psiholog – în măsura în care o ştie şi nu e prea imbecil pentru asta – e un jandarm, un poliţist al sistemului, valetul său integral. În vreme ce psihanaliza, sosită din afară, promitea să fie cu totul altceva: înţelegerea sinelui, cercetarea într-o conştiinţă autonomă pentru ajungerea la adevărul ei, dincolo de norme, imperativ sau societate.
        Niciun răspuns. Nicio conştientizare. De câte ori scoate câte o carte, unde critica ei disperată e abia reţinută, e de parcă le-ar vorbi unor lungi contingente de oligofreni. Jumătate o şi urăsc, de altfel, i-au găsit mici fronturi ad hominem, la nivel foarte subaltern etc.
        E deci adevărat, sfârşiturile sunt cele mai interesante; şi nu pot fi oprite. Au în ele ceva necesar. Cel al psihanalizei e lin şi ineluctabil.

*

       Teza lui Roudinesco e în fond simplă: psihanaliza ‘clasică’ nu se mai potriveşte întocmai fiindcă am trecut, în epoca noastră, de la Oedip la Narcis. De la patologiile conflictuale, isterice (cu ceilalţi, familie etc.) la patologiile narcisice, conflictul sinelui cu sine. Dacă rămânem în Oedip (desigur foarte potrivit epocii lui Freud), nu înţelegem azi nimic – nici mişcarea de emancipare a homosexualilor, nici drepturile civile, posibilitatea de a se căsători şi de a înfia, gestaţia pentru altul, PMA, GPA etc., dizolvarea autorităţii, noile tehnologii, epoca computerelor, a telefonului mobil, a selfie-ului ş.a.m.d.
        Psihanaliza freudiană a acompaniat eficient deconstrucţia autorităţii (a Tatălui, a familiei, a religiei etc.), timp de jumătate de secol, cu apoteoza în ’68. Azi, în epoca Fiilor, a copilului-rege etc., autoritatea simbolică e transferată în lucruri, în acţiuni, în lume. Ele nu pot fi înţelese cu Oedip. Subiectul, de la o vârstă, dacă-i spui că nu e vina lui ci a lui mama-şi-tata, pufneşte în râs, deja nu te mai înţelege – aceşti părinţi-autoritate sunt cvasi-inexistenţi -, se întreabă dacă eroarea nu se află în el şi în lume, în noile autorităţi simbolice şi în sine. Vezi imensul, ridicolul succes al manualelor de self-help etc. Zbaterea e a lui cu sine, caută să se reconcilieze cu sine pentru a răzbi în noua lume. Trecerea, translarea către conflictul lui Narcis e esenţială.
        Nu ştiu dacă teza ei va fi înţeleasă, necum preluată sau dezvoltată teoretic de ‘comunitatea’ psy, trist de greoaie, refractară şi ignară de obicei. (Te întrebi însă cine mai dezvoltă teoretic ceva, Teorie nu mai există nicăieri.)

Reclame