ruşi

       Evident că ruşii au câştigat al Doilea război mondial, iar nu americanii. Evident că ruşii sunt cei care i-au bătut pe germani, iar nu americanii etc. Estimările cele mai optimiste ar fi la două treimi, contra unei treimi acordate americanilor; cele mai severe le dau ruşilor 90%. Unii tipi spun că debarcarea în Normandia a fost esenţială, fiindcă a mobilizat forţe retrase de pe frontul din Est etc. Alţii remarcă însă că ruşii ar fi ajuns să distrugă armata germană oricum, făcuseră deja trei sferturi. – Când cineva îi spune lui Stalin, ‘Cred că sunteţi mândri că aţi ajuns la Berlin’, el replică ‘Ţarul Alexandru a ajuns la Paris’. Nu era impresionat deloc şi e limpede că ruşii ar fi mers până la capăt, cu sau fără americani, şi ar fi zdrobit complet armata germană, cucerind singuri toată Europa. Ce au făcut la Stalingrad e… inuman în termeni de curaj şi hotărâre, nu se poate explica, a fost inimaginabil ce s-a întâmplat acolo. Nici stupefiantele puse în alimente, nici etilismul, nici frica de comisarii care te împuşcau din spate, nimic nu poate explica bravura şi rezistenţa aceea, de la soldaţi până la bătrâni, femei şi copii alergând printre ruine. De Gaulle a fost în vizită în ’45 şi a rămas, ca militar, uluit privind oraşul. Am mărturia unui vecin foarte bătrân, a trăit 96, care a făcut războiul până acolo ca locotenent: mi-a povestit că ai noştri se îmbătau ca să nu se îngrozească, să reziste psihic. Ruşii apăreau de după deal în contraatacuri, oricâţi omorai, valuri şi valuri, la un moment dat încremeneai de groază cu degetul pe trăgaci, era inimaginabil, împotriva oricăror legi ale războiului, tacticii militare sau umanităţii. Ai noştri se temeau de un singur lucru: că se termină muniţia şi ajung ruşii la ei, cântând şi urlând. Nu s-a mai văzut o superioritate militară evidentă menţinută cu o asemenea spaimă în suflet, treceau ore şi atacul nu se mai termina etc., iar a doua zi totul o lua de la capăt. Îi văd şi acum ochii îngroziţi când îmi relata faptele…
       Aceste lucruri nu se pot spune, azi. Nu doar pentru că Rusia ne dezgustă. Nu doar pentru că este inamicul nostru de fiinţă, aici în Est, de cel puţin trei secole, şi a reuşit să antagonizeze pe toată lumea în Occident. Ci fiindcă o subtilă evoluţie istorică a condus aici. Cu una, două, trei generaţii în urmă, desigur toată lumea, în Europa, de la copii de şcoală la bătrâni, ştia că ruşii sunt cei care au câştigat al Doilea război, că Rusia a distrus armata germană, nu exista nici măcar materie de dezbatere. Americanii pierd 400.000 de oameni, ruşii 27 de milioane… Părinţii noştri ştiau, bunicii noştri ştiau. Azi, orice copil crede că americanii sunt cei care l-au învins pe Hitler, deoarece au debarcat în Normandia… Orice francez ştia, până în anii 80, că ruşii au eliberat Europa de nazism, nici nu exista materie de dezbatere. Apoi, totul s-a schimbat. Aşa cum americanii au pierdut războiul din Vietnam şi, după câteva filme cu Rambo, tinerii sunt convinşi că l-au câştigat sau, oricum, s-au descurcat acolo onorabil… Istoria a fost într-adevăr delicat rescrisă revizionist, insinuând în fantele ei un număr de interstiţii.
       – războiul rece. Din salvator, Rusia a devenit noul diavol. A pus mâna pe toate teritoriile unde a ajuns; a descoperit lagărele naziste, dar a montat lagăre ea însăşi. Ostilitatea simbolică împotriva ei a durat jumătate de secol. Orice merit i s-a estompat, apoi s-a şters.
       – planul Marshall. Lumea simţea în Vest că americanii te ajută concret, simpatia s-a deplasat către ei. Au fost decenii de prosperitate accelerată, cu recorduri economice azi imposibile, industrii întregi ridicate din neant etc. Ruşii sunt uitaţi, şi de altfel devin inamici.
       – Hollywood-ul… ‘Soft power’-ul nu trebuie subestimat. Mai întâi, încercările erau timide, mai existau supravieţuitori totuşi, nu se puteau distorsiona prea gros lucrurile, se întorseseră milioane, exista Hemingway, exista Salinger, scriitori care făcuseră războiul etc. Anii ’60 vin cu scurtcircuitul civic, Vietnamul şi o nouă platformă morală, iar generaţia veche se stinge biologic. Nu se mai vorbea despre războiul Doi, ruină istorică glorioasă dar prăfuită. Cam din anii ’80 balanţa se înclină decisiv spre naraţiunea… înfrumuseţată: ‘americanii, învingători ai lui Hitler’. Care ar fi fost pentru ei, atunci, o noutate absolută… (Hollywood-ul a făcut de altfel să se creadă, în anii ’30, că americanii sunt cei care, în Primul război, au învins Germania – iar nu Franţa, care a ţinut toată rezistenţa, i-a învins pe nemţi şi a fost la un pas să mărşăluiască în Berlin: legenda Americii care ‘salvează Europa de două ori’ se naşte, şi e azi aproape un loc comun.)
       – uitarea, în fine. Pur şi simplu, monumentala statuie a Uitării.
       Istoria ca bătălie politică… Nefiind ştiinţă exactă – cunoaştere obiectivă – ci o ştiinţă umană, ‘soft’, înaintând relativist prin tatonări şi supoziţii, istoria are rigoare aparentă şi nu conţinuturi obiective de adevăr, precum în ştiinţele pozitive. Se salvează prin concepte, inventând cuvinte acolo unde forţa probei lipseşte. Istoria e o bătălie culturală de fiecare generaţie: un ‘last man standing’, ultima generaţie câştigă şi le învinge pe toate celelalte. Nu e important ce s-a întâmplat, ci ce se va crede peste trei generaţii că s-a întâmplat. Antecesorii sunt perdanţi, chiar dacă au asistat cu ochii lor la eveniment: doar urmaşii înseamnă cu adevărat ceva şi au ultimul cuvânt asupra variantei convenabile pentru canonul timpului. Istoria nu e atât ‘scrisă de învingători’, cât victoria celor vii asupra morţilor care au trăit-o. Continuitatea e învestită prin sinteze şi repetiţie, prin condiţionare şi dresaj cognitiv, pedagogic; ceea ce contează nu e adevărul, ci victoria. Nu contează ce s-a trăit, ci cei care vor veni să se răzbune pe ce s-a trăit. Dacă au fost laşi, pe curajoşi (toate evenimentele mari vor fi relativizate). Dacă au fost perdanţi, pe învingători. Pe protagonişti, dacă au fost personaje secundare, terţe sau deşertic inexistente. Cele mai umane proiecţii freudiene joacă aici rolul de substitut al probei, repetiţiei identice, experimentului şi argumentului logic, din ştiinţele tari. Mai presus de orice, invocat la tot pasul e zeul Memoriei, la o memorie, în fapt, programatic irelevantă.
       Spectacolul n-ar trebui să le scape ruşilor, cu paradele şi protestele lor ridicole.

       Vladimir Fédorovski: ‘Ruşii, 80%, sunt contra comunismului, nu vor să audă de el. În acelaşi timp personajul cel mai important pentru 70% dintre ruşii de azi, mai important decât Petru cel Mare, mai important decât Puşkin, decât Pasternak – e Stalin’.
       Am avut totdeauna senzaţia că ei nu echivalează ideologiile cu autocratismul. Ideologiile – sunt rele. Autocratul – bun. Ăsta e spiritul dostoievskian în stare pură.
       Occidentul nu înţelege nimic fiindcă la el analitica e personalistă. Avem impresia că un autocrat e echivalent cu un despot, el dă un ucaz – Fiţi stalinişti, să-l reabilităm pe Stalin – şi oamenii, orbiţi şi naivi, îl urmează. Or, autocratul rus e altceva: în ariergarda mimetică a poporului, e cel chemat să urmeze smerit sentimentul dominant, altfel se compromite dramatic. Autocratul rus nu e călăuză, ci urmează mimetic şi aproape umil liniile etosului profund. La ruşi, problema e la popor, nu la elite; exact contrariul raportului politic dominant în Occident, unde se crede că autocratul poate schimba etosul, când de fapt el e produsul etosului autocrat. (Inversiunea de analiză e persistentă şi azi; analistul occidental e convins că ‘ţarul’ poate ordona poporului, şi dacă nu dă un ordin dezirabil şi democrat, e vina lui iar nu a poporului şi tot ce trebuie făcut este ca vârful să fie înlocuit. Aceasta e o convingere occidentală profundă. Putin – rău; Elţân – bun. Ce trebuie făcut este deci înlocuirea unui Putin cu un Elţân pentru a obţine o Rusie democratică, angajată occidental. Această uimitoare candoare analitică – acceptată facil în cancelarii, căci în loc să-i faci război unui popor e preferabil să inventezi prin deflecţie o problemă de lider – pare să prelungească o neînţelegere fundamentală, mult după eşecul sovietologiei din anii ’80 care n-avea să prevadă nimic din căderea comunismului.)
       Stalin nu reprezintă comunismul, acolo; din păcate, nicio legătură. De aceea stuporile occidentale sunt în continuare à côté. Numele lui e suma unor nostalgii de grandoare: conducere forte, timpul când Rusia era mare putere, salvarea lumii de flagelul nazist, victoria asupra Germaniei cu 27 de milioane de morţi. Stalin nu e despre ‘să-l aplicăm pe Marx’ şi imaginare lupte de clasă, e la mii de leghe. Dacă le faci un reproş ideologic, azi, ruşii te privesc nedumeriţi; ideologia e pentru ei nulă, ‘comunismul’ a fost mereu un pretext, o variantă de ‘rusism’ şi nimic mai mult prin care se impuneau în lume; dacă nu era el, ar fi fost altceva venit la rând în istorie, o variantă de imperialism oarecare. Stalin e o suferinţă imperială. E decoraţia din sertar a bunicului care a mers până la Berlin.