scriitorii buni îşi ucid eroii

        Îi înţeleg pe toţi cei care-şi omoară personajele. Încearcă să scoată o carte care contează cu adevărat…
        Ce e o ‘poveste de iubire’ – în lipsa morţii, a nereuşitei? Să ne închipuim Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda izbutind… Reuşita unei poveşti – trivializează. E o regulă absolută.
        Cum să scrii, fără sprijinul morţii şi al eşecului.
        Adaugă la asta brutalitatea logicii liberale, în epoca angoasei. Doxa îţi impune să fii frumos, tânăr, bogat, puternic, un câştigător etc., deşi e un drum mort; tânărul nu rămâne tânăr, frumosul asistă la propria-i descompunere, bogatul nu mai e bogat, averile se moştenesc, se împart, se diluează, puterea are tot mai puţine instrumente să se exercite etc. Abstrăgând de la faptul că în 100 de ani crapă toţi. Pe scurt, orice se împlineşte – eşuează sistematic. În Orele lui Michael Cunningham, Richard, poetul bolnav de sida, e consolat pentru a i se alunga gândul sinuciderii: ‘Ai totuşi, uneori, şi zile bune, aminteşte-ţi. – Da, admite el surâzând, dar orele? Ce fac cu greutatea orelor?’. Se sinucide pentru că orele, nu clipele în succesiune, nici zilele sau anii, ci micile ore intermediare îi devin insuportabile prin încărcătura corozivă de adevăr. Sunt timp explodat. Aceste durate mici, coşmareşti, în care se strecoară insidios adevărul, intrând în toate fisurile din armura zilelor, lungindu-le până la greaţă, eficient şi insuportabil. Nici entuziasmul iubirii nu rezistă orelor, zilelor. Nu fără a cădea în grotesc, dulcegărie – sau trivial.
        Nu doar că scriitorii trebuie iertaţi că îşi ucid eroii. Dar la un tribunal suprem al Literelor ar trebui, dimpotrivă, condamnaţi toţi scriitorii care-şi lasă neglijent odraslele ficţionale în viaţă. Când te gândeşti numai câţi arbori sunt tăiaţi pentru imbecilităţile lor surâzătoare, soluţia pare inevitabilă.

Reclame