scris; literatură; the end

       Duras: ‘Pentru mine, există scriitori foarte, foarte celebri care nu au scris.
       – De pildă?
       – Sartre.
       – Sartre? Cum aşa?
       – Nu a scris.
       – Cum adică nu a scris?
       – Nu, pentru mine, nu a scris. Nu a cunoscut ce înseamnă să scrii.
       – ?…
       – A avut mereu, dacă vreţi, preocupări anexă, preocupări secunde, de mâna a doua. N-a înfruntat niciodată scriitura pură. E un moralist, Sartre. S-a epuizat tot timpul în lucruri care ţin de societate. Într-un fel de… da, de mediu al său, un mediu politic, literar. Dar nu e cineva despre care aş putea spune: a scris. Nici măcar nu m-aş gândi la asta. (…) Vedeţi, nu e o judecată de valoare. Există oameni care cred că scriu… şi apoi oameni care scriu. E rar’.
       (Int. Bernard Pivot, ‘Apostrophes’, 1986.)

       Dostoievski nu are un ‘stil’ pregnant, scrie neutru, e glasul roţilor de tren, ta-dam, ta-dam, un epic monocord. (Cine a spus despre Bach că e o maşină de cusut sublimă?…) Nu stilul e partea lui tare, ci faptul că, în 3 sau 4 romane, chiar e vorba naibii despre ceva legat, şi care i se poate rezuma oricui în 5 minute. E nevoie de amândouă platformele: stilul, desigur, dar şi conţinut, formă dar şi fond, şi majoritatea scriitorilor urcă doar pe una – în genere prima, foarte puţini pe cea din urmă, aproape nimeni (3-4 scriitori pe secol) pe amândouă simultan.

       Ambiguitatea pare profunzime: trebuie să fugi, în scris, de ea. Nicio concesie obscurităţii jucate, claritatea e singura care contează, în idee ca şi în literatură.
       (De altfel ambiguitatea nu trece ‘proba timpului’, scriitorii cu naraţiune sibilinică sunt dispreţuiţi şi uitaţi.)
       Stilul e şi asta: camuflaj. Scleroza fondului. Când un autor nu are nimic de spus şi îşi ascunde vidul sub volute sintactice. Stilul nu poate veni ca o pojghiţă peste nimic (genul Sollers, digresiunea infinită etc.).
       Spune naibii ceva – e, se pare, cel mai greu lucru din lume.
       Ce trebuie să fie în sufletul ăla.

       Fă următorul lucru simplu: nu mai spune lucrurile care se ştiu. Un pas înapoi: evaluează-le proporţia. Dacă reprezintă jumătate sau trei sferturi din ceea ce spui sau scrii, e poate timpul să-ţi cântăreşti făptura, însemnătatea. Nimeni nu te-a văzut încă. Okay. Dar te vezi tu însuţi.

       Capote era un tip mediu cultivat. Citise desigur mult dar alandala, fatalmente cu lacune şi mai ales fără metodă, şi asta-l împiedica să pună un legato istoric sau stilistic între opere. Odată scria la Alte glasuri… şi s-a dus cu un prieten, A.N., care preda ceva Litere la Harvard, să vadă filmul Marile speranţe. S-a frământat în fotoliu şi pe la jumătate a izbucnit: Doamne, prietene, mi-au furat intriga romanului!… (Redându-i cuiva scena, acela i-a spus amicului: Stai să vezi când îl descoperă pe Shakespeare. Aia o să fie interesant.)
       Who cares: avea harul. Geniul scrisului; creaţia. Ceilalţi erau funcţionari, cantitate neglijabilă.

       Gânditorii au avut mereu ambiţia secretă să ‘distrugă’ societatea. Nu să o salveze, ca în iluzia pioasă, fiindcă spiritul constructor nu e ideatic ci ingineresc, ceva meritoriu dar plicticos. Să o distrugă: tabula rasa, şi pe urmă mai vedem. Ruptura e cu atât mai clară la scriitori: nu poţi fi de acord cu lumea şi totuşi să scrii – inaderenţa la lume e chiar motivul pentru care te-ai apucat. (Îmi amintesc îndemnul lui D.F. Wallace pentru un tip, în nu ştiu ce documentar biografic: ‘Fii bun. Pur şi simplu bun’, adică cel mai catastrofal sfat care i se poate da unui scriitor.) Să aderi la fluxul de opinie al vremii tale…, asta e ceva consternant.

       Tot mai impermeabil la ‘mărturie’, la poveştile de ‘rezilienţă’. Cineva a trecut printr-un moment greu dar l-a depăşit, la sfârşit se termină cu bine şi cu poveţe. 70% din ce se scrie azi e ispită a lecţiei morale, ghid de existenţă al violaţilor şi bătuţilor.
       Literatura e praf şi din cauza dandysmului victimei.

       Văzut un interviu al lui A. Huxley de prin anii ’50, autor plin de merite dar scriitor jalnic. Epoca noastră e failibilă, dar brevitatea e un plus indiscutabil al ei. Mesajul direct, frazele scurte. Pânza de păianjen de perifraze şi metaforic în care se pierdeau oamenii ăia, până uitau ce voiau să spună… Ca să-ţi răspundă cât e ceasul, le trebuia jumătate de pagină. Pentru o situaţie de fapt începeau o descriere de natură. Lungeşti când nu ai nimic de spus şi trebuie să acoperi cu ceva golul vizibil: erudiţie, piruetă de analogii, poză, arteziană lexicală. Ţin minte câţi eseişti ne-au păcălit numai de la Revoluţie încoace, ataşanţi şi întristător de găunoşi, şi cât au fost aşteptaţi…
       Nu mai aşteptăm nimic, asta e sigur.

       Învaţă-te să scrii când ai ceva de spus, nu când vrei să spui ceva. Îndemnul – ar trebui pus pe frontonul tuturor clădirilor specifice, pe garda tuturor terfeloagelor şi revistelor. Îndepărtează sentimentalul gol, fără urmare, psihologia. Tot ce e psihologie personală e nul. Nu e de-ajuns să vrei să spui ceva, preaplinul sufletesc e simplu vid desfăşurat. Ori aduci ceva nou în argumentaţie sau idee, ori spui într-un fel nou – stil, talent, ton – ceva ce se ştie deja. Fără una dintre cele două, nu atinge stiloul, pleacă de la tastatură, retrage-te la mănăstire, în munţi, fă o psihanaliză, orice ţi se pare că are legătură certă cu sufletul.
       Ai milă de ceilalţi.

       Ipoteză a lui Martin Amis.
       Pentru el romanele sunt de două tipuri, la fel ca filmele: romane A şi romane B. Nu în privinţa calităţii, ci a sofisticării. B, romanul sofisticat, s-a născut şi a murit undeva prin sec. XX, iar romanul A are încă şanse să supravieţuiască.
       A e romanul de proză realistă, de poveste. B, romanul ‘dificil’, deci plictisitor – şi aici intră tot: indirect, esopic, metaforic, oniric, experimental, stream of consciousness, ‘nouveau roman’, psihologic, Bildung abstract, tot ce dă ochii peste cap lăsând în mod inutil, fără o necesitate internă, să vorbească conştiinţa.
       Recomandă romanul ‘direct’.

       Bret Easton Ellis: ‘Am tot pus o întrebare care mi-a cam adus necazuri. Am întrebat: unde e marele roman scris de millenniali? (…) Nu ştiu dacă e o chestie care alarmează pe cineva, sau mă rog, faptul că actualmente nu există un roman mare al unui millennial, sau un mare autor de ficţiune [care să fie] millennial. Şi îmbătrânesc şi ei! (…)
       Walter Kirn: Nu am văzut romanul generaţiei millennial. Nu ştiu dacă ăsta e modul în care mintea millennial s-ar exprima cel mai bine.
       B.E. Ellis: Just. Dar care e, atunci?’. (Podcast-ul din 6 sept.)
       (…) Ellis: ‘Prietenul meu mi-a arătat o postare TikTok care a făcut zece milioane de vizualizări. Enervat, l-am întrebat: De ce generaţia ta [~31 de ani] nu face Apocalypse now? Cum se face că generaţia ta nu face The bonfire of the vanities sau The executioner’s song, sau Ragtime, sau măcar Buddenbrooks? Thomas Mann avea 25 de ani când a publicat cartea. De ce nu faceţi Citizen Kane, sau măcar Jaws, m-aş mulţumi şi cu Jaws. S-a uitat la mine cu desconsiderare [disdain], şi a spus: „Nu suntem atât de inteligenţi sau de citiţi, sau de cultivaţi, în felul în care eraţi voi. Tot ce-am învăţat noi provine din asta [i.e., digitalul]. Asta e ceea ce vrem şi la asta e conectată mintea noastră. Dar suntem inteligenţi în feluri diferite. Poate că suntem inteligenţi în feluri diferite”. Şi ştii, Peter [Bart], conversaţia asta mi-a amintit cât de evident moarte sunt romanele. Filmele – sunt moarte. Serialele tv bune par să fie şi ele moarte. Vorbesc mult în cărţile mele despre Empire [America în perioada de glorie ’45-2000, conceptul lui Gore Vidal aplicat de Ellis la artă, n.m.], despre arta de pe la mijlocul sec. XX şi ce-a ieşit din această lume Empire, şi că suntem acum într-o lume post-Empire. (…) Îi mai pasă cuiva? E totul complet terminat?’. (Podcast-ul din 20 sept. 2020.)
       Este; în sensul acela, al unei alte lumi – evident este. Livrescul va trece în ‘mănăstiri’, ca-n Evul mediu, 100 de scriitori vor scrie pentru zece mii de călugări. Asta va fi audienţa anumitor naraţiuni care ţin de subtil, de indirect şi mediat, adâncime psihologică sau reflecţie abstractă. Ciudat e că toţi o ştiu, în forul lor intim. Cei care se împotrivesc cu o furie demnă de compasiune o fac din orgoliu. Dintre cei 100 de scriitori, poate că vor fi ‘cumpăraţi’ 2 sau 3, dacă poveştile lor sunt adaptabile; restul, nu. 1000 de ani literele au stat în mănăstiri, până să iasă la lumina alfabetizării spre o audienţă nesperată. Sunt obişnuite cu semiîntunericul. Vor reintra în catacombe limbajele subtile, secrete, inutile. Literatură şi refugiu sunt consubstanţiale.
       Cuvintele acelui tip: ‘Poate că suntem inteligenţi în feluri diferite’… Mă urmăresc de câteva zile. Ca de obicei o anumită lume veche moare, cea nouă întârzie deşi şi-a avansat pionii – digital, genetică, postuman. Nicio idee prin ce ar putea fi diferiţi şi inteligenţi – diferiţi în sensul literaturii.
       Când se declanşează – 20 de ani, 10 -, editurile vor ajunge brusc la generaţia ‘nu-mi pasă de voi’, şi de acolo va fi vertiginos.

       François Coppée era o vedetă în sec. XIX, notorietate inimaginabilă. Nimeni nu mai ştie azi cine e scriitorul François Coppée.
       (Câştigă cel care rezistă mai mult? Cursa lungă? Nul în sine, dar notoriu şi bogat în timpul tău – asta nu preţuieşte nimic?… – Nu. Really sorry. Nimic.)

       Debray: ‘Am cunoscut dispariţia ţăranilor. Dacă vom cunoaşte şi dispariţia scriitorilor, totul e pierdut’.