sfârşitul ‘partidelor’

        S-ar putea ca structura partizană tradiţională a politicii să fie moartă deja. Să asistăm la agonia şi sfârşitul ‘partidelor’, structuri delegate ale vechiului parlamentarism oficializate de secolul XIX, pentru a prelua legitim puterea în stat şi a o transmite dialectic prin descendenţă şi rotaţie.
        Succesoarele lor imediate sunt poate ‘mişcările’ de tot felul (o nebuloasă), fragmentarismele şi ‘independenţii’ outsider-i sistemului. O anumită epocă a partidelor pare să fi apus, în orice caz nu-ţi mai imaginezi nişte tineri pasionându-se de asta peste 50 de ani, e limpede. În fapt, structuri întregi ale secolului XIX cad abia acum.
        Nu înseamnă că a murit clivajul stânga-dreapta, va exista mereu opoziţia ideal-real, progres-tradiţie etc., ataşamente, constante antropologice obiectivate politic care trasează tot timpul o linie roşie prin mijlocul mulţimilor, separându-le net. Doar că structurile, dispozitivul formal pentru a accede la exerciţiul puterii schimbându-se, intrăm în obscur. După un cântec de lebădă inerţial de un deceniu-două, ce va începe e probabil un drum bizar, confuz, pentru care nu ne-a pregătit nimic, neanunţat de nicio teorie politică, în fond de nimeni. Partidele fuseseră totuşi o invenţie interesantă şi destul de funcţională, pentru mutarea violenţei din stradă într-o mică sală de teatru. Îngreunau tiraniile, facilitau o mulţime de lucruri şi în primul rând speranţa. O să le regretăm curând. E însă vizibil, ceva nu mai merge la fel. Există, morfologic, un fel de salt natural atunci când lucrurile s-au copt, apărut fără cauzalităţi sau explicaţii clare – semnul unui fenomen istoric autentic -, şi atunci nu mai e de făcut decât producţia de glose şi elegii sensibile. Poate că vom asista la asta destul de curând.

Reclame