sinuciderea. compendiu

        Raportul cu sinuciderea, scurt compendiu.
        – Hegesias – pentru – deoarece fericirea nu e posibilă, moartea e preferabilă vieţii (cu excepţia înţeleptului, pentru care, aflat la egală distanţă de lucruri, obiectul e indiferent).
        – Herodot – pentru – ‘Fericirea este un lucru absolut imposibil, căci corpul este copleşit de numeroase suferinţe, iar sufletul este de asemenea tulburat participând la ele, şi în sfârşit Fortuna ne împiedică să realizăm bună parte dintre speranţele noastre, aşa încât din aceste raţiuni fericirea nu are existenţă reală.’ (Cuvintele l-au costat interzicea cărţilor, a şcolii, şi exilul.)
        – Platon – pentru – (în Phaidon): e preferabil să fii viu decât mort, viaţa e povara zeilor dată oamenilor. Totuşi, sunt situaţii în care pentru unii oameni e preferabil să fie morţi. Filozoful acceptă cu uşurinţă moartea. Pentru asta, trebuie însă să aştepte un semn de la zei.
        – Nietzsche – pentru – (Jenseits…): ‘Gândul sinuciderii este o consolare puternică: el ne ajută să trecem de nenumărate nopţi grele’.
        În Menschliches…: ‘Există un drept în virtutea căruia îi putem ridica viaţa unui om, dar niciunul care ne permite să-i ridicăm moartea: aceasta este cruzime pur şi simplu’. Şi: ‘de ce faptul de a-ţi aştepta lenta decrepitudine până la descompunere ar fi mai glorios, pentru un om îmbătrânit care simte cum i se sting forţele, decât a-ţi fixa tu însuţi un termen în deplină conştienţă? Sinuciderea e în acest caz un act care survine absolut natural şi care, fiind o victorie a raţiunii, ar trebui onest vorbind să impună respect: şi el se impunea, într-adevăr, în acele timpuri când figurile cele mai importante ale filozofiei greceşti şi patrioţii romani cei mai curajoşi mureau de obicei prin suicid. Mult mai puţin demnă de respect e, dimpotrivă, această manie de a te supraveghea zi de zi, cu ajutorul medicilor pe care îi consulţi anxios, şi cu regimuri cum nu se poate mai penibile, fără forţa de a te apropia cu adevărat de termenul autentic al vieţii. – Religiile sunt bogate în expediente pentru a evita necesitatea sinuciderii: în acest fel se insinuează flatant cei care sunt îndrăgostiţi de viaţă’.
        – Albert Caraco – pentru – (Bréviaire du chaos): ‘Aparţinem morţii aşa cum săgeata aparţine ţintei sale, şi nu ratăm niciodată, moartea e singura noastră certitudine şi ştim dintotdeauna că vom muri, indiferent când şi indiferent unde, în indiferent ce mod. (…) viaţă şi moarte sunt legate, cei care pretind altceva cer imposibilul şi nu vor obţine decât abur drept recompensă’.
        – J.S. Mill: împotrivă, cu amendamentul că sinuciderea nu trebuie împiedicată: Dacă vedem pe cineva care vrea să traverseze un pod şubred, trebuie să-l prevenim, dar nu-l putem împiedica să treacă de partea cealaltă, căci numai el ştie cât valorează viaţa lui în comparaţie cu pericolul de a traversa podul. E în final dreptul şi hotărârea lui.
        – Kant: împotrivă, pentru imperativul categoric – să nu ucizi în subiect fiinţa moralei.
        – Rousseau – împotrivă, condiţional – (Contractul social): orice om are ‘dreptul de a-şi risca viaţa pentru a o păstra’.
        – Hobes, Locke, Hegel: împotrivă
        – Hume: pentru, condiţional, motivaţie raţională.
        – Schopenhauer – pentru, condiţional – (Lumea…): sinuciderea e un drept şi ea nu este nici laşă, nici imorală, cum ni se spune. E totuşi preferabilă viaţa când condiţiile o fac suportabilă.
        – Thomas Szasz – pentru – sinuciderea e primul drept, fundamental între toate.
        – Camus – pentru, condiţional – fraza ştiută, plus: ‘Omul absurd nu se va sinucide; el vrea să trăiască, renunţând la orice cerititudine, fără viitor, fără speranţă, fără iluzii… şi fără a se resemna. (…) El experimentează ‘divina iresponsabilitate a omului condamnat’.
        – Cioran – pentru – (De l’inconvenient…): sinuciderea e posibilă şi chiar de dorit. Dar gândul sinuciderii e o soluţie morală de supravieţuire, fiindcă păstrarea ei mereu în minte ca soluţie posibilă e un lucru care face viaţa suportabilă: ‘…ideea sinuciderii e cea care-ţi face viaţa agreabilă, făcându-ne să înţelegem că sinuciderea rămâne o soluţie ultimă în cazul în care viaţa noastră ar fi total inacceptabilă’.
        – Sartre – pentru – moartea voluntară e prima dovadă a existenţei libertăţii subiectului.

*

        Recent film: de îndată ce oamenii de ştiinţă descoperă şi reuşesc să probeze indubitabil că o ‘lume de Apoi’ există, oamenii încep treptat să se sinucidă. Cine ar mai vrea să rămână aici, dacă ar şti că dincolo e o eternitate? e premisa filmului. N-o cred adevărată, din păcate. Religia oferea aceeaşi promisiune, creştinii s-ar fi putut sinucide de mult, în aceşti 2000 de ani în care au fost redutabili, pentru a ajunge direct lângă zeu. Trebuia să se înregistreze fenomene sectare de sinucidere colectivă aproape în fiecare comunitate şi epocă. Nimic. Nu e nevoie să ţi-o explice un teolog: dacă te uiţi peste texte, nu există nicăieri în Vechiul sau Noul testament măcar o singură condamnare a sinuciderii. (Sunt 6 relatări mari şi late ale unor sinucideri, niciuna urmată de cea mai mică condamnare sau măcar moralizare vagă a gestului.) Toate interpretările care făceau analogia forţată crimă-sinucidere (să nu ucizi – să nu te sinucizi) sunt sofisme sub-infantile, iar dincolo de ele – nimic. E extraordinar că în 4000 de ani de înţelepciune iudaică n-a existat o condamnare reală a sinuciderii, nici măcar una. Onestitatea extraordinară a acelor tipi care au redactat cărţile succesive.
        Oamenii n-au grăbit întâlnirea cu plenitudinea eternităţii; premisa filmului e neconvingătoare. Nici dacă ‘savanţii’ ţi-ar demonstra-o cu probe solide nu te-ai duce. Există ceva în lumea de aici. E un fel de experiment cu noi înşine. Ca şi cînd n-am putea înlocui cu adevărat certitudinea care cade sub simţuri. Soarele ăsta care-ţi mângâie pielea, buzele unei femei, melodia auzită, peisajul tulbure. Ceva situat dincolo de ele e mai puţin convingător. Ceva nu merge.

*

        Bătrânul Alain Delon: ‘Nu-l voi lăsa pe bunul Dumnezeu să-mi aleagă ziua morţii’. S-a gândit mereu la sinucidere, fără o preocupare specială, obsesivă. Ştie doar că o s-o facă cândva, dar nu ştie când şi nu se preocupă prea tare. Cât e încă valid, viu, lucruri de acest tip. Vorbeşte de asta senin. Nu-i place prea mult nici lumea: se repetă, e o lume mai rapidă dar goală, pleacă în toate direcţiile. I-a plăcut cam până la 65, după, farmecul s-a risipit. Nu seamănă cu epoca lui, îl agasează şi plictisesc chestiile de acum. I-au murit mulţi prieteni, atâţia actori au dispărut, Brando etc., filmele lui par din altă lume, familia e risipită. Se plimbă, vede prieteni, îi plac în continuare mesele în oraş, femeile, e recunoscut de lume pe stradă, i se cer selfie-uri. La 80 de ani, promisiunea sinuciderii e acolo, durabilă, calmă.
        Cum vei fi la 80. (80; să nu exagerăm.)

*

        Sinuciderea la timp? Probabil, o absurditate.
        Dar nu ştiu. Să ne închipuim un James Dean bătrân, o Marilyn (ar fi avut 91) punându-şi proteza dentară. Să rămânem puţin pe imaginea asta.

Reclame