sport de masă

        Uluitoarea alienare a ‘stadioanelor’. Imensă milă şi stupoare te cuprind văzând acest tip de fraternitate simulacru, singura care le-a mai rămas acestor oameni. Să urce într-o tribună buncăr şi să strige pentru o ficţiune, împotriva unei alte ficţiuni.
        Slaba ofertă de existenţă. Guvernele nu există pe lume doar pentru a administra o monedă şi un teritoriu. După experimentul roman, ideea de ‘sport de masă’ dispăruse în dezgust timp de două milenii; exista o religie, un sens istoric, nu ştiu ce; s-a ivit iar.
        Bun. Să admitem că nu mai aveai ce să propui mulţimii, după debaclul religios. Şi asta e tot ce le-a rămas ca solidaritate comunitară, aglomerările pe stadioane sau pe canale tv, pentru a susţine ficţiuni?… Orice atingere a unei telecomenzi, pentru a vedea ce ‘mai e’ la televizor, e o declaraţie de ratare. Ar trebui să avem vieţi într-atât de pline, în asemenea măsură structurate de diversitate, emoţie, tensiune, sens, încât monitoarele să existe în aziluri, pentru bolnavi sau pentru deţinuţi. Nu e normal să asişti la defilarea de vieţi searbăd-imaginare. Cinci zile din şapte sclav, locuitor în sertare supraetajate, ajuns la capătul vieţii fără a fi adunat vreun beneficiu sau vreo idee clară – ca să sfârşeşti în faţa unor simulacre animate. (Să ţii cu echipa X. Cum adică să ţii cu echipa X?…) Okay.
        Uneori ai impresia că am fi putut mai mult. Alteori: hm, poate că nu… Dar la dracu, trebuie să-ţi iei drept martori semeni.

Reclame