taximetrişti

        Taximetrist 1. A avut trei copii, unul i-a murit. Îmi spune, deşi nu i-am cerut. Un copil, cu a doua soţie, e ‘cu sindromul Down, dacă ştiţi’. A făcut zece ani o şcoală specială, ‘dar el nu e nici de clasa întâi, nu ştie numerele, nu ştie banii, merge soţia peste tot cu el să semneze’. O fată care ‘la naştere a fost şi fată şi băiat. Am operat-o, am făcut-o fată. Greu. Când are menstruaţie o ţine câte o săptămână, numai sânge şi sânge. Nu e bine, nu e măritată. O îngrijim noi’. Un băiat mort la 42 de ani, ‘sâmbătă mergem la el la cimitir’. A stat la un azil de alienaţi toată viaţa. ‘L-a speriat porcul, dacă puteţi să credeţi. Avea 3 ani, era bine, vorbea, era vioi, prin toată curtea alerga. L-a speriat animalul şi de atunci n-a mai vorbit nimic şi nu ne-am mai înţeles cu el.’ Trei copii cu două femei, deci problema nu putea veni de la ele. Are vreo 70. Nu s-a sinucis. ‘Mergem înainte, ce să facem.’ Conduce bine.
       Taximetrist 2. Îmi explică. Există penultimii oameni, apoi Yeti, Omul zăpezilor, şi în sfârşit ultimii oameni: căpşunarii români, cei din diasporă care se întorc în vacanţă, în ţară. ‘Când vin, e un festival al neamurilor proaste. Aruncă hârtii pe jos, scuipă, te înjură în trafic, nu contează ce vârstă ai. N-ar face asta afară, nu li se permite niciodată. Sunt maimuţe, ultimele gunoaie. Şi nici acolo nu sunt iubiţi, n-au prieteni, n-au nimica. În astea 2 luni când vin, e un coşmar al ţoapelor, iadul pe pământ.’ Conduce atent.
       Taximetrist 3. Intru în maşină, şoferul e foarte slab, pipernicit şi îşi mişcă buzele încet, ca Houellebecq când îşi uită acasă proteza dentară detaşabilă pentru maxilarul de sus. Chiar seamănă puţin cu el. Porneşte, facem cam 20 de metri.
       – Vor să mă omoare.
       – ?!… Scuzaţi-mă, n-am înţeles.
       – Vor să mă omoare. Mi-au transmis telepatic. Alţii, cei care se pricep, ştiţi.
       Ignor. Nu s-a întâmplat nimic. Nu mi-a adresat nimeni cuvântul. Merg întins spre casă, nu s-a întâmplat nimic sau ăsta e un vis. Zece secunde, douăzeci.
       – Vor să mă omoare.
       – Cine vrea să vă omoare?
       – Tocmai asta-i, nu ştiu. Vor să-mi dea cu toporul în cap.
       Dinspre el, linişte. Dinspre mine, linişte. Conduce cu oarecare pricepere. Cam repede, dar cu pricepere, ia colţurile lin. Totul pare în regulă. Îmi spun: să ajung teafăr acasă, atâta tot. Nu e o rugăminte extravagantă.
       Îmi cere câteva indicaţii de orientare, le urmează, ajungem, parchează cu o precizie perfectă, plătesc şi ies din maşină respirând o dată, cât pot de adânc.
       Selecţia pentru şoferii de taxi s-a îmbunătăţit. Dacă nu ai spume albe la gură şi nu ţii neapărat să te urci pe pereţi în momentul examenului, eşti primit. You’re in.