toate cântecele sunt două

        Sărăcia interesantă a cântecelor pop.
        Toate melodiile pot fi reduse azi la două categorii simple: ‘Vreau să ţi-o trag’ şi ‘Trage-mi-o’. Poţi căuta oricât: reduse la esenţă, există două mari teme muzicale cu priză universală, astăzi, doar două mari tipuri de cântece: cântecul ‘Vreau să ţi-o trag’ şi cântecul ‘Trage-mi-o’. Se poate proba uşor deschizând primul radio; într-o jumătate de ceas melodiile se vor alinia cuminte, pe rând, în cele două categorii.
        Tot ce depăşeşte simplismul – idei, umor, aluzia culturală, litota, ironia, reflecţia, ficţiunea, suferinţa, emoţia metafizică, moartea, activismul etc. – sunt teme de nişă subţire, fără niciun succes la publicul larg.
        Muzica reuşea să exprime, nu cu aşa de multă vreme în urmă, o sumă de emoţii un pic mai diverse. Dar a venit cuvântul, ‘textul’… Când linia melodică n-a mai fost de ajuns şi am dorit ‘libret’, să auzim neapărat cuvinte, inevitabil s-a produs prăbuşirea. Temele de consens cu adevărat universal sunt abia câteva. Criterii în care să se recunoască toţi, pe lume, nu sunt o infinitate: după câteva sclifoseli, cam toţi admit că e vorba de recunoaştere, sex, putere şi bani. Care se reduc dureros de simplu la sex. Sunt motivaţiile care îl fac pe orice ins să continue în ciuda a tot. Piaţa pop fiind piaţa celui mai mare număr, a rezultat un univers fatal prozaic. Melodia putea încă divaga, delira. Cuvântul e precis şi a produs rapid o sărăcire deşertică – la fel cum, introdus în reprezentarea publicitară, avea să dea de fapt un singur mesaj: ‘Cumpăraţi naibii marfa asta şi nu-mi mai pierdeţi timpul’. Nimic nu se prostituează mai bine, vocaţional, ca expresia…
        Drept care cuvântul a fost încununarea şi moartea melodiei, care contează azi spre zero.

Reclame