ucigaş. adică semen

        De ce inumanitatea e umanitatea noastră. Nu fiindcă toţi oamenii ar fi potenţial ucigaşi, ci, pur şi simplu, pentru că toţi ucigaşii sunt asemeni nouă, în sensul că ei nu sunt altceva decât noi.
        Dacă excludem 10% subiecţi patologici, oricând gata să-şi defuleze pulsiunile, şi cei 10% refractari prin constituţie sau principii oricărei exercitări a răului, ne rămân totuşi 80% inşi normali. Or, majoritatea ucigaşilor, călăilor etc. vin, în istorie, dintre ei. De la lagărele naziste la Kolyma, Rwanda, Srebrenica sau Abu Ghraib, e limpede acelaşi pattern; gardianul care-l chinuia pe Maniu era un ţăran reconvertit, cumsecade, creştin etc., luat de la coarnele plugului. Soldaţii de la Abu Ghraib, tineri americani obişnuiţi, din toate mediile. N-are sens să ne vindem iluzii, împrumutând o natură monstruoasă torţionarului, ca în fenomenologia etică naivă. Erau asemeni nouă. Călăii sunt asemeni nouă. Poate fi vecinul de peste drum, o rudă, putem fi noi înşine.
        Răul există, e peste tot, tot timpul şi regăsibil în tot timpul. N-a existat epocă şi regim în care să lipsească ori să diminueze. Permanenţa răului e proba că ‘eradicarea’ lui e o fantasmă de civilizaţie. Răul existând oricând, scopul unei construcţii sociale e să limiteze daunele. Fiindcă Răul e starea de fapt.
        Diferenţa dintre mine şi călău e una de grad, nu de natură, şi constă în faptul că el e cel care mă loveşte şi mă ucide, şi eu sunt cel lovit şi ucis. În rest, suntem asemănători. Trebuie analizat ce se întâmplă cu omul socializat când societatea ridică limitările (sistemul constrângere-recompensă). Nu e vorba de esenţializarea răului, ca în etica naivă, Răul cu majusculă, natura umană etc, tot verbiajul teologic postcreştin. Răul e strict circumstanţierea lui. Un rezultat şi nimic mai mult, finalul unui proces. Răul în act.
        Nu vrem să admitem permanenţa umană a actului răului, pentru că ni se pare că asta echivalează cu inocentarea călăului, cu relativizarea torţionarului. Ne e mai uşor să spunem că e vina unui om sau a unui regim care l-a instrumentalizat. Uneori, teoreticieni admirabili, însă filozofi naivi au privilegiat interpretarea postcreştină, structurând o fenomenologie a răului esenţializat, majusculat, şi declinat apoi schematic în modalităţi existenţiale. Era simplu şi oferea uşurare – chiar dacă nu înainta un milimetru şi nu explica nimic. Nu se poate să fiu asemănător cu gardianul care-l tortura pe Maniu – deci trebuie să-i atribui o natură extraumană.
        Ei bine, eşti asemănător gardianului care îl tortura pe Maniu.
        Deocamdată, interesează luciditatea. În secolul ăsta, suntem la sfârşitul tuturor cailor verzi de pe pereţi.

Reclame