viaţa în care nu s-a întâmplat nimic

        Oamenii cărora nu li se întâmplă nimic sunt consolaţi: Nu-i nimic, veţi asista în viaţă la atâtea lucruri interesante. (Ce, invenţia unor noi maşini? Vacanţe la mare, umplerea apartamentului cu copii şi obiecte?) Dar ei simt nelămurit că viaţa nu se compune din lucrurile la care asişti, ci din cele pe care le faci. În sinea lor, refuză să fie spectatori şi să spună, în plus, că are un sens lucrul ăsta. Când un asemenea om, prăbuşit pe patul cabinetului, îi spune medicului său ‘Vreau să trăiesc’, el aude de undeva din încăpere întrebarea nerostită ‘De ce?’, ca şi răspunsul ‘Fără niciun motiv real, de fapt’. Ei ştiu exact că e o parodie searbădă, şi fără nicio îndoială suferă.
        Trebuie privit un asemenea om în stradă, uitându-se în stânga şi în dreapta, aşteptând ceva, un taxi, cu aerul acela derutat, cu toată fiinţa lui derutată, strivită. E evident. E cât se poate de evident.

Reclame