viitorul a trecut

        Melancolic e că viitorul aparţine trecutului. Trecutul îl are deja în buzunarul său de la vestă. Trecutul câştigă întotdeauna, de vreme ce totul devine în cele din urmă el. Drept care drumul nostru nu spre viitor e, cum se repetă, ci subtil înspre trecut, cum intuia Fitzgerald în acea ultimă frază din Gatsby citată până la saţietate: ‘Şi tot astfel, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut’.
        Secretăm trecut. Trăim trecut. Priveşti cerul şi ai în faţă o boltă care poate nu mai există deja. Chiar şi Soarelui îi ia 6 minute să ajungă până aici. Se poate să fi explodat de 5 şi tu să sorbi pe plajă, senin, dintr-un martini. Să-ţi orientezi atunci viaţa după ravagiile trecutului? Măsurăm trecut când ne numărăm acumulările şi ne etalăm obsesiv poziţia şi reuşitele. În copiii proprii căutăm trecut: cu cine seamănă etc.; îngrămădim trecut (amintiri, fotografii), e vag dezolant. Dar din nefericire nu cred că e posibilă o generaţie a discontinuităţii reale, a unei indiferenţe eficiente cu adevărat. Negustorii de trecut jubilează, ei care nu trăiesc decât din asta; dar în fine, nu asta contează.
        Ci să-ţi spui mereu: nu spre viitor mă îndrept, ci spre trecut. Devin trecut. Numai prezentul acesta există, flancat, în deapta şi în stânga lui, de două trecuturi melancolice: cel care a fost şi cel care va fi. Pe acea plajă cu soare expirat, cu valurile care ţi se sparg la picioare, căutând să asimilezi calm asta.

 

scott-zelda-&-scottie

Reclame