~
Texte politice ale lui Saint-Exupéry antologate mai recent: complet staliniste şi leniniste. Imagina o societate ca-n Rusia etc.
Traumatismul din ’40, frica reală a ştergerii Franţei de pe hartă.
Când ţi se rupe inima cu adevărat: când vezi un bătrân derutat în lume, sau insultat, sau suferind. Când e umilit de o situaţie sau confuz, când nu se descurcă în lumea care-l asediază – atunci îţi vine să blestemi universul.
Şi în general oamenii vulnerabili – arieraţi etc. Nu mai eşti bun de nimic. Cantitatea de tragic ar trebui să facă lumea asta să plesnească de la cusături. Atunci îţi urăşti epoca din toate puterile.
Trump, fiul lui Biden, Steve Bannon… Nu cred că ne dăm seama ce facem, permiţând unui judecător să ridice şi să coboare un ciocănel de lemn în faţa unui personaj politic de pe lumea asta.
Hybris-ul elitei înaintează.
Când citesc, simt că m-am săturat de tot, de toate cuvintele. Mi se pare că le-am mai citit o dată pe toate, am o asemenea senzaţie de saţietate, apăsare, impostură şi timp pierdut. Vrei să scrii, nu să citeşti – deşi nu există multe plăceri mai mari decât asta.
Senzaţie că ai citit ‘tot’, că totul e aceeaşi flaşnetă – şi în fond e. Să adaugi, să muţi perspectiva, sau să te întorci către tine.
Niciodată nu ştii când te întâlneşti cu un ins pentru ultima oară, pe stradă. Conversaţia expeditivă, ‘Salut. – Salut’, niciunul dintre cuvintele importante. Şi în câteva zile afli… Asta ar trebui să fie suficient să ne clatine.
Hem: ‘Ştii cum numesc francezii războiul? Le métier triste. (…) Ştii care-i adevărata meserie tristă? Scrisul. Dacă vrei să ştii, asta e adevărata „métier triste”‘ (Papa Hemingway: a personal memoir).
Numea proza proastă, dezlânată, fără structură (a lui N. Mailer de pildă): ‘diareea maşinii de scris’. Ce-ar spune azi despre computer.
X, care e psihiatru dar profesează în altceva, soţia psihiatră, colegi în mediul psihiatriei, a auzit poveşti, sub anonimat clinic al secretului profesional, vag groaznice. Nevasta i-a relatat că are două cazuri de femei care au spus că au fost violate, au trimis acei bărbaţi în închisoare – şi ele nu fuseseră violate. Una a mărturisit după 7 ani, în şedinţa de analiză, alta după 10.
Acel ‘femeia trebuie crezută’, cu subînţelesul ‘din oficiu’ fiindcă nimeni nu ar inventa aşa ceva, subestimează dorinţa de teatral din vieţile noastre goale. Feministele de generaţie 3 şi 4 sunt terifiate de asta, n-au un răspuns la impoziţia prezumţiei de adevăr. Ocolesc sau ricoşează cu raţionamente à côté – bărbaţii în fond merită, patriarhatul etc. -, dar ad rem nu au un răspuns onest.
Emanciparea nu produce morali. Nu pentru că suntem superiori moral o dorim, ci fiindcă principiul ei e corect. Altfel, ideea că sclavul e superior moral stăpânului e o iluzie totală asupra naturii, idealizarea proletarului e o veche iluzie mic-burgheză. Amândoi sunt egal de răi, sclavul şi stăpânul de sclavi care-l biciuie pe plantaţie, doar că unul e într-o situaţie inacceptabilă, poartă mai mult adevăr istoric şi de aceea trebuie eliberat. Dar sunt egal monştri, trăiesc în penumbră şi istoria nu e o naivitate.
Peste tot adolescenţii au frizuri naziste ca-n ’40, en brosse. Toţi, la unison. Aceste cranii rase deasupra urechii s-ar potrivi de minune în trupele Waffen SS care rânjeau din reportaje de front. Străzile sunt pline de ei, şi soldatescul de la Est nu e prea liniştitor la rândul lui.
–
soirs 