de ce ‘sovietologismul’ trebuie să moară cu graţie

                       So, then, let this be a lesson to you all: never judge a cover by its book.
        Fran Lebowitz, Metropolitan life

       E o reprezentare ersatz, o gândire fosilizată a realităţii. O plagă mentală soft, dar nostalgică şi ataşantă, a ‘analizei politice’, a reprezentării evenimentelor.
        Are neîndoielnic merite. A format întregul clişeu al gândirii geopolitice de 50 de ani încoace. Eşecul punctual al ‘kremlinologilor’ de a anticipa căderea comunismului sau evoluţiile ulterioare nu trebuie să ne facă să uităm contextul.
        Lumea părinţilor şi bunicilor noştri, de un simplism zdrobitor, avusese sens. Era morbidă şi simplă: două blocuri, sovietic şi occidental. Politică de expansiune sau de îngrădire (containment), războaie prin intermediari (Vietnam), totul dual, simplu. Moraliştii post-‘sovietologi’ suspină şi azi după simplismul binar al acelei lumi pre-1989, cu buni şi răi şi galerie de portrete animate, încercând să împingă categoriile politice înapoi în trama acelui univers condiţional.
        Aveai pe cine arunca vina. Erau fie unii, fie alţii. Nu vom înţelege niciodată destul necesitatea acelei simplităţi. Azi universul se complică, se însingurează, iar tinerii o resimt primii. Trei milioane şi jumătate au şters-o deja. Ce ar mai putea ei să-şi explice? Nu au nicio altă naraţiune simplă pentru realitate. Deşi acel univers maniheic a sombrat de 25-30 de ani, păpuşile sunt animate cu aceleaşi mâini ca să pară în acelaşi fel înfricoşătoare.

Analogismul; mania similitudinii şi amalgamului.

       Ravagiille raţionamentului prin analogie nu contează aici. Destul să aminteşti că e cea mai proastă cale prin care poţi încerca să-ţi explici pe lume ceva. Analogia e o figură logică aproape imposibilă, cerând o perfecţiune structurală care în fond nu probează nimic. Ispita ei, însă….
        Rapid, din Sirius, mania analogiei pare boala metodologică a unei epoci vide. Totul e Hitler, Stalin, al Treilea Reich. Pescuim în bestiarul trecutului: amalgamăm ‘populisme’, crize, comparăm parametri de necomparat. Simţim nu tentaţia, ameţeala, ci necesitatea absolută, asfixiantă a analogiei, şi am ucide dacă am fi contrazişi un singur moment în privinţa asta.
        Nu e greu să recunoşti o disperare.
        La fel de greu e de câştigat pe terenul argumentelor, fiindcă gândirea e un sport fără arbitru. Cine să-ţi dea dreptate că ai câştigat o argumentaţie? Un zeu instanţă terţă nu există; galeria – îl aplaudă îndeobşte pe sofist, pe abil, pe flator, ignoră logica silogistică cu două valori de adevăr, preferă în alt fel simplismul. Nici urmă de arbitru, de cer.
        Neurologia, de pildă: se grăbeşte să distingă între inteligenţa asociativă şi cea conceptuală. O laudă pe a doua ca să o îngroape pe prima mai abitir. Prima ar fi a animalelor etc. Cruda explicaţie neurologică, în care inteligenţa asociativă e instinctualul animal, continuă. Căpriorul trece printr-o poiană şi piciorul lui e rapid prins în capcană. Scăpând, nu va mai trece pe acolo niciodată. Făptură văduvită de reprezentarea de temporalitate, procesual, durată, nu-şi închipuie că poate mecanismul capcanei a ruginit de mult, sub acţiunea elementelor, şi nu se mai declanşează, că vânătorul o va fi amplasat de mult în cu totul alt loc, nu are reprezentări de hazard, întâmplare, istoricitate, înlănţuire sau devenire a faptului (poate capcana nu maicabinet funcţionează, poate au trecut de atunci peste ea 500 de copite de animale, nivelând locul), că nu se repetă în fiecare zi aceeaşi zi, că nici vânătorul nu mai e acelaşi şi nici el, mâine, nu mai e întocmai acelaşi căprior de ieri. Lumea animală e lumea Memoriei, mnemotehnica repetiţiei, universul eficient al spaimelor memoriale, filozofia ei e: ‘istoria se repetă’ sau ‘din trecut se poate învăţa ceva’. Şi cruzimea neurologică a disimetriei continuă: ori spui în această viaţă lucruri inedite (ai idei), ori spui inedit lucruri ştiute deja (ai talent). Alege una dintre ele. Altminteri eşti un mediocru şi cazi fatal pe raftul al doilea, al treilea: cel al inteligenţelor asociative, care se uită mereu în trecut pentru a încropi ceva. Muncitoare, cumularde, cu coatele roase de experienţă pe băncile de lucru – dar fără stea. E, ni se spune, o dramă la care e de rigoare să păstrăm tăcerea. Mediocrii, inteligenţele asociative, vor scrie cărţi; ele nu vor fi bune. Nici nu vor reprezenta o contribuţie (văduvite de abstractizare şi soluţii), nici nu vor impresiona prin talent. Vor trăi drama diseminată în vastul câmp al profesoratului, al funcţionariatului, al intermediarilor sectorului terţiar, a tuturor celor care, în absenţa creaţiei personale, trăiesc din cumulativul fără har, ordonator al lumii: editează, sunt producători, galerişti, critici, contabilizează fiasco-uri sau poticneli de ortografie, produc dicţionare sau sinteze, fac asociaţii, prezidează în jurii, supraveghează, citează, citează comparativ, citează fără încetare, pe scurt croşetează neant.
        Foarte bine. Nu mai puţin – e o disperare.
        O disperare vizibilă.

Absurditate metodologică

       E un fel de personalism istoric à l’envers: nu spiritualul are atributele persoanei, ci persoana e învestită ca zeu.
        Sovietologia spontanee e un împrumut al retoricii reacţionare: explicarea evenimentelor prin persoane şi a prezentului printr-un anumit trecut. A contaminat eseul istoric (cărţi având în titulatură ‘Stalin’, ‘Hitler’ etc.), dar şi discursul scholar, după procesul complicat al vulgarizării ştiinţelor sociale în media. Devenit schemă rutinieră, procedeul stârneşte destul de rar precauţii. Intră aici substituţii sau afirmaţii de tipul:
        – Substantivul propriu ‘Rusia’ devine: Elţân, Putin, Lenin, Caterina II, Petru cel Mare. Idem pentru Germania: Merkel, Kohl et al. Dacă aceştia ar putea fi ‘convinşi’, lucrurile ar deveni faste.
        – Nenorocirea României este -Escu (specia: I. Iliescu, E. Constantinescu, Ceauşescu, Dej, Antonescu, Carol II, fanarioţii; subspecia: Groza, Maurer, Văcăroiu, Ciorbea, Năstase ş.a.m.d.).
        – Salvarea este Regele X, o personalitate culturală de calibru, un vector consensual, deus ex machina, ‘o tiranie ca-n Rusia’.
        – Carol I a făcut România (cu variantele: Ferdinand, Maria, Brătienii, Cuza etc. şi invocarea căilor ferate).
        – Dacă Nicolae II ar fi introdus reforme, n-am mai fi avut revoluţia din 1917. Dacă Hitler ar fi intrat pe listă la Belle Arte înaintea lui Kokoschka; dacă tânărul notar Robespierre ar fi primit la timp un post în administraţie etc., etc.
        Infantilismul sapienţial de tipul ‘de-ar şti împăratul’ e proiecţia spre vârful vizibil: cauzele sunt persoane, iar acestea sunt ‘bune’ sau ‘rele’. Asta ignoră magnanim istoria, geografia, dialectica, evenimentele, necesitatea, hazardul, psihologia, popoarele, voinţa mulţimii, procesul emancipării, revoluţiile, votul, liberul arbitru, maturitatea (adulthood), culturalul, civilitatea, tradiţia, cauzele sociale, juridice, militare, demografice, economice etc. – adică o monumentalitate a cadrului istoric în care personalitatea ‘icon’ e abia cauza a 36-a şi determinările ei cad pe locul 50. În clişeul personalizării, totul devine un joc prin curtea Kindergarten a istoriei, în care buna dispoziţie a micilor actori copii schimbă gradivaactivităţile fizice de plăcere. Chiar şi înainte, la ştirile sau analizele internaţionale erau pomenite statele sau capitalele lor, pentru a păstra o oarecare idee despre anvergura lucrului: ‘Bucureştiul nu este de acord’, ‘Teheranul se opune’, ‘Washingtonul şi Moscova analizează problema într-o conferinţă comună’. Suntem acum în categoriile ‘Putin’, ‘Trump’… Prăbuşirea abisală în familiarismul infantil, nul operator, asigură că dincolo de ea nu se află nimic.
        Obscurantismul personalizării vine probabil şi din analogia cu geniul creator. Dacă de pildă filozofia e făcută de nume şi istoria ei o înşiruire de Platon, Aristotel, Hegel şi Compania, dacă e la fel şi în literatură sau arte, de ce n-ar fi şi istoria propriu-zisă ceva ‘făcut’, ca un manuscris palimpsest, de personajele ei autor, aplecate asupra hârtiei. E simplu şi imediat comprehensibil; nu ai decât să deschizi ziarul, unde nu sunt trecute niciodată procese şi cauzalităţi, ci nume.
        Rezultatul e uneori o bizară familiaritate sardonică cu obiectul, patologică: îi adopţi poreclele, amănunte de viaţă inavuabile, un fel de a-i face cu ochiul: foloseşti ‘Koba’ pentru Stalin, ‘Dolfi’ pentru omologul german… Lucrurile pot merge foarte departe. E cazul din păcate al lui Martin Amis, tip cu totul remarcabil, al cărui wit se scufundă încet în insignifianţă de când a întâlnit fatalitatea senescenţei.
        E simplu, ţi se spune. În realitate, nu vedem de ce am refuza simplitatea.

Toată lumea e Hitler

       Model universal al maleficului istoric. Saddam a fost numit ‘un Hitler’ înaintea celui de al II-lea război din Golf, Noriega înaintea lui, Perón şi Pinochet cu mult înainte, Pim Fortuyn şi Haider au fost Hitler, Gaddafi a fost Hitler la rândul lui, Ahmadinejad a fost insistent numit Hitler, Arafat de asemenea, iar înaintea lui, Nasser. Un fel de Hitler e şi Putin. Trump însuşi pare azi, privit din diagonală, vag fascist. Spre a reduce la neant orice complexificare sau înţelegere a realului contemporan, e mobilizată proiecţia în inconografia malefică pop.
        Stalin vine pe locul al doilea; aleargă. Recuperează. Dacă scrii un articol în New York Times şi Trump nu e unul dintre cei doi, redactarea lui e inutilă. Dacă pe coperta The New Yorker iese la trei săptămâni odată o caricatură fără ei, numărul e ilizibil.

Ravagiile

       Numai că tropul monstrului cunoscut are toate neajunsurile analogiei, primul dintre ele fiind nevoia de a permite inversarea termenilor. Dacă Trump este fascism, atunci fascismul trebuie să fie un fel de Trump. Când fascismul se va ivi cu adevărat, tinerii vor putea astfel spune, relaxaţi: ‘ştim ce este, în definitiv un fel de Trump, ceva simpatic cu poticneli şi bling-bling. Nu ne plictisi, ne vom continua plimbarea’.
        În realitate, orice timp şi orice ins de pe scenă sunt desigur matricea unui fenomen originar, pe care niciunul dintre prefixele ‘neo’, ‘post’, ‘proto’ sau ‘cripto’ nu-l exprimă. Nici sufixele clasice din categoria -ism-ului. Nu există ‘peronism’, termen abnorm, absurditate epistemică. Poţi numi ‘hitlerism’ doctrina din vremea lui Hitler, dar nu poţi numi ceva de azi hitlerism. Secvent, nimic nu e ‘un Auschwitz’. Aceste lucruri nu sunt doar absurde, un racursiu venial al indolenţei, ele par întrucâtva, sistematizate, şi un abuz (iar spiritul de sistem bântuie şi în improvizaţii). Tropul cultural al monstrului cunoscut, explicaţia ‘apofatică’ prin VIP-uri negative – e simultan derizorie şi pernicioasă. Instituie o confuzie de natură, diluează prin amalgam sensul originar aplicându-l la epifenomene vulgare, de epocă. Rămânerea în ersatz-ul moralist te face, pe scurt, să ratezi epoca.
        Şi nu dă în fond nimic. Nu ai avut de comunicat nimic – despre nimic. Păcatul lor esenţial este acesta: că sunt inoperante. Acest teatru al slalomului printre ‘sperietori’ face din materia istoriei suma acelor păpuşi matrioşka aflate la vânzare pe tarabele din Est, una înscrisă în cealaltă în ordinea mărimii, cu chipuri desenate de la Lenin la Putin, de la Hitler la Ginghis Han. Atâta aptitudine te lasă visător. Dar – fiind vorba de teoreticieni şi oameni cu adevărat de calitate, mă gândesc acum la unii dintre ei – e un deserviciu pe care-l faci mai ales înţelegerii epocii şi viitorului: ratezi orice noutate reală din ea.
        Afară e totuşi primăvară şi asta reduce puţin din problemă…

Elitarism

       De ce e produsă o înşiruire de ‘nume’? Deoarece popoarele nu contează.
        Personalizarea, individualizarea, viziunea ‘ziaristică’ reductio ad hominem, analiza popoarelor prin cei care le conduc şi a voinţei mulţimilor prin ‘lider’ – are această presupoziţie subiacentă: mulţimea e în realitate iresponsabilă, fie că e aflată în democraţie sau nu. Ea nu e capabilă de liber arbitru, de alegere cu discernământ, de aderenţă reală ori de revoltă, revoluţie. Liderul – nu se află acolo la vârf cu voinţa, cu mandatul ei, nici când votul e clar şi decisiv. Fiindcă nu există popor. Putin sau Merkel nu sunt acolo cu votul Rusiei sau al Germaniei, ci al unor tenebroase aglomerări de nori cumulus. Proiectat în firmament, primul e o stihie, ceva zămislit de Stalin sau Beria; Merkel, o fatalitate inanalizabilă – Bismarck, Charlemagne? Nu există ruşi, un popor hic et nunc, cu o viaţă care-i aparţine: există doar ‘Putin’; nu există nemţi ci ‘Merkel’; ea e individual bună şi ca atare are politici migratorii rezonabile. În privinţa alegerilor, la mijloc e o neînţelegere, o ‘manipulare’; totul e cabală, obscur. Masa nu înţelege sau nu atinge maturitatea cognitivă, discernământul său e ceva naiv. Ca să înţelegi reprezentarea, trebuie să-ţi închipui mulţimea privind adorator în sus, din anumite stampe medievale, în nevoie de păstor, de îndrumător, de tutore. Uneori, grupul are palmele împreunate; îndeosebi la scenele de încoronări. Un stadiu al animalităţii ilustrative – ceea ce nu se maturizează niciodată şi e îngrădit prin corectiv intelectual. Expertismul – ştiinţa care îi spune publicului ce se petrece cu el şi ce ar fi cazul să gândească pentru sine în vederea Binelui – e invitat să facă un pas înainte. Publicul, un invariant antropologic, poate vota doar în două feluri: fie cum îi spun experţii, şi atunci e cuminte dar evident imatur; fie cum doreşte el, şi atunci e stupid.
        E probabil regulator pentru lume, pentru conştiinţa istorică, să presupui că există un în-sine al ei. De ce nu. Un iluzionism eficace.

Poziţii de putere

       45-50 e vârsta la care, sociologic, sunt ocupate într-o societate poziţiile de putere. Dacă generaţia ta atinge vârsta şi nu se află, politic, în capul mesei deja – miniştrii nu sunt din contingentul ei, bancherii, funcţionarii, redactorii de presă -, ceva e inexplicabil. Procesul firesc e scurtcircuitat fie de un război (în 1914 lucrul se întâmplă cu ‘Generaţia pierdută’: decimată deja fizic, ruinată apoi de Crah, a fost sărită şi surclasată de generaţia următoare, căzând, cu nostalgiile ei pentru les années folles, într-un soi de ‘no man’s land’ al istoriei), fie a fost întrerupt de o altă catastrofă oarecare sau, rareori, de reticenţa neobişnuită a generaţiei bătrâne de a lăsa din mână jaloanele. Normal este însă să înrâureşti, deja, esenţialul.
        În ‘poziţii de putere’ nu intră doar nemijlocit politicul. Situaţiile sociale cele mai mărunte importă de asemenea. E vârsta în care ar fi de neînţeles ca titlul să nu aibă funcţie, asistentul să nu fie prof plin, cu tenure, decanul să nu ajungă în board-ul de administraţie sau rectorat, ‘adjunctul’ să nu fie şef deja. Suma reţelelor de poziţii medii, aparent umile, e în realitate importantă. Cu vorba lui Fran Lebowitz, chiar şi şef la o unitate de pompieri sau poliţie, într-o viaţă, poate fi ceva important: nu se ştie cine poate suna într-o zi la 112… Desigur, esenţiale cu adevărat sunt poziţiile din Cultural: birocraţie, funcţionariat, media, universitate, cercetare etc., acolo unde se dă la-ul ideologic într-o societate, e structurat culture monde-ul, modelul de credinţe, constructele şi modelele abstracte, în sumă fluxul predilect de idei. Mai important decât un ‘ministru’ care conduce ceva e un redactor sau editorialist umil care-ţi spune cum ar trebui, de fapt, condusă lumea…
        Sovietologii suferă un recul în prestigiu după 1990. Nu mai prididesc să răspundă de ce s-au înşelat, de ce nu au prevăzut implozia comunismului, de ce n-au niciun răspuns pentru ce va urma, de ce opurile lor imense sunt dezolante terfeloage erudite din care nu se poate folosi acum nimic. Traversarea deşertului durează cam un deceniu; e o marginalizare relativ dură. Firesc, treptat, după 2000 reîncep să apară.
        Se află acum în pragul de 60-70. Cultural, nu doar biologic, sunt în poziţiile esenţiale de putere. E vorba, să nu ne înşelăm, cel mai adesea de tipi admirabili.
        Ideologia lor e, esenţial, cea a elitei: globalism, multiculturalism, elitarism. Dacă, azi, globalismul e în poziţia de a fi un soi de nou mesianism, e puţin probabil că s-a vrut un model de substituţie. E doar un sistem-lume, coerent, rezonabil; ocupi, în genere, poziţiile goale pe care le-a lăsat în urmă vechiul totem. Un sistem de valori universale, cuprinzând totalitatea, care se propune generos în afara specificului tribal, comunitarist. Globalismul formează azi ideologia dominantă. Elite politice, financiare, culturale, media, ştiinţifice, din tehnologie sau start-up – sunt complet imersate, cu detalii de nuanţă, în gândirea consensuală a timpului. Cineva remarca amuzat că, ajungând azi la o petrecere din orice mediu elitar specific, auzi parcă în surdină ‘Imagine’-ul lui John Lennon şi vezi corpurile legănându-se ca într-o berărie germană… E, limpede, dominanta, consensualul timpului.
        Sovietologiştii, postsovietologiştii etc. sunt azi printre noii Walter Cronkite şi Dan Rather. Produc show-uri de news sau ocupă, în redacţii, poziţiile de editare şi structurare a ştirilor. Printre cele mai respectate condeie în revistele de analiză, New York Times, Washington Post, New York Review of Books, London Review of Books, New Republic, Los Angeles Times, redacţiile CNN sau MSNBC, Hollywoodul şi asociaţiile, Silicon Valley – sunt bucuroase să asculte că în lume se dă o bătălie între Rău şi Bine, şi că nu ar fi tocmai rău ca binele în genere să triumfe.
        Poate că toate acestea nu sună sofisticat, structurat sau măcar ca o glumă. Nu are nicio importanţă pentru aceşti oameni, varietate ataşantă a morţilor-vii. Murind în secolul XX, trăiesc aşa-zicând în prelungiri şi trebuie să spună ceva despre lume şi prelungirile ei.
        Moralismul istoric zombie vede într-un lider problematic actual repetiţia unuia de ieri. Un eveniment neplăcut de azi se explică prin dubleta comunism-fascism. Totul e analogie. Trump e Hitler; Putin – Stalin. Macron ar fi de Gaulle, dacă n-ar fi el însuşi. Cutare eveniment se aseamănă, dacă nu suntem vigilenţi, cu războiul civil din Spania (no pasarán), cutare altul cu Republica de la Weimar, cu Kolîma, cu ’68-ul. Unul în care e vorba de un popor curajos, cu cavaleria poloneză şarjând spre tancuri germane – vă amintiţi asaltul ei absurd-eroic? Alegerile sunt glume, popoarele – îmbrobodite în genere. Ungaria se explică prin Rusia, care se explică prin Stalin, el însuşi explicabil prin Petru cel Mare şi prin Germania nazistă. Vă pare un desen animat cu racursiuri de Memorie? Un stadiu aiuritor pe care, sovietologic vorbind, spiritul critic l-a mai atins în lume rareori, în care rareori a luat cu mai multă veselie o asemenea notă de jos? În fond, nu ştii, de fapt, dacă te afli într-o serioasă conştiinţă a vidului. Fiindcă le coeur y est. Anacronismul incontinent seamănă mai mult cu o tulburătoare disperare.
        De neînţeles de ce trăim absurditatea, în fond de unde s-a ivit.
        În vremea asta, nimeni care să explice calm, real, timpul.

Istoria ca buletin meteo

       Potrivit sovietologismului, analiza politică e ştiinţa predictivă în care, prin cumulul datelor masive ale existenţei istorice, viitorul e o parte a trecutului.
        E minunat. E în ideologia dominantă e timpului. Când însă admiţi ideologia dominantă eşti un dominat.
        La valahi, de pildă, trei sferturi dintre comentatori sunt taraţi de sovietologismul metodologic. Iremisibil. Aproape toţi tipii cât de cât rezonabili. Toate foile de comentariu pentru hipsterii clasei de mijloc şi superioare (tip danger-a-gauche‘Contributors’ etc.), infectate. Fostul proiect de revistă ‘Idei în dialog’, singura serioasă dar care s-ar fi putut numi ‘O unică idee în dialog cu ea însăşi’. Distrusă de el. Tipi uneori admirabili, de nepomenit însă, dintr-un amestec de jenă şi disperare. Tipii cei mai admirabili de aici, deşi nu de stânga, aproape niciodată de stânga (dacă au fost, trec la bătrîneţe de partea stângii liberale, adică a dreptei, şi explodează elitar în fiecare rând redactat). Un strat, apoi, al micilor epigoni lăsat formativ în urmă – câteva zeci, deja. Grotesc. Raţionament simplet-simplet. Închidere totală în unghi mort, pentru reprezentarea timpului. Nu avem nimic; minoratul mental al moralismului, de raftul doi, de raftul douăzeci şi doi, ne-a legat la ochi în întregime. Conform glumei vechi, ‘Suntem pe marginea prăpastiei, să facem un mare pas înainte’.
        Producând ‘nume’ în beatitudinea analogiei, orice ins e de departe un elitar; cineva care nu poate mărturisi deschis că nu crede, că nu poate să creadă în demos. Pesemne, nici sieşi. Şi avem doar 30 de ani de aventură a libertăţii.
        Deghizamentul acesta e o disperare.
        Cred că Cioran e primul care remarcă (în Caiete) că îndemnul ‘Cunoaşte-te pe tine însuţi’ e un blestem formulat scurt.
        Deserviciul final – ratarea integrală a epocii tale. A trimite mereu la o lume cu personaje demonice, care baletează tenebros prin ea, nu e încă a înţelege ceva din istorie, necum a acţiona în vreun fel în cunoştinţă de cauză, ci a proiecta o istorie de operetă şi a ofta erudit, când lăcrimând, când exaltând eroisme. Asta nu-l ajută pe contemporanul care are nefericirea să dorească să priceapă din secvenţa lui istorică ceva. El – cel căruia i te adresezi – e lăsat complet în întuneric. Nici noutate a timpului politic şi a istoriei, nici angoase de perspectivă, ecologie, tehnologie, genetică, politică sau real în genere, nici analiză de eveniment sau reprezentare, nici sens ori viitor – totul e aceeaşi morişcă plată din secolul XX, învârtindu-se la nesfârşit. Ca şi când ai fi vrut de fapt, ghemuit în găoacea lui monstruoasă, caldă, să nu-l părăseşti niciodată.

Reclame