ură. un bemol de judecată

        Sunt înclinat să nu-i judec prea aspru şi uneori chiar să le dau dreptate celor care urăsc. Totul e nedrept, aproape totul absurd, şi fiecare colţ al lumii are tendinţa să te strivească. Nu mi se pare nimic mai de înţeles decât frustrarea, ura, resentimentul şi celelalte. Suntem tentaţi, deschizând gura, să producem repede cele mai alerte nerozii pioase şi morale despre asta. Dacă suntem puţin fandosiţi, ne întemeiem în Nietzsche, Scheler şi psihologia pop, facem două piruete şi credem că am spus ceva despre lume. Regret, dar lucrurile stau un pic altfel. În viaţă. Pentru vii, lucrurile stau altfel.
        N-am cunoscut sentimentul apăsător al invidiei fiindcă crescusem în medii unde domnea o egalitate plicticoasă, dar deplină. În două împrejurări, târziu, aveam să înţeleg. Mai întâi, a fost ziua când un vecin foarte bătrân şi destul de înţelept a făcut o remarcă tulburătoare, în orice caz care m-a pus pe gânduri. Eram cu un prieten în curtea casei; am vorbit o vreme despre varii prostii, după care prietenul meu a plecat. Bătrânul a intrat în vorbă. Ne privise îndelung. Ne privise insistent, cu un soi de nostalgie sau suferinţă. ‘Ce avantaj aveţi că sunteţi înalţi’, mi-a zis din senin. Nu mă gândisem la asta. De ce aveam un avantaj? Nici nu cred că eram înalţi: eram doi adolescenţi normali, ca toată generaţia noastră, cu o palmă peste înălţimea părinţilor, simplu determinism de alimentaţie. Nu înţeleg, i-am spus. A repetat-o aproape oftând. Când sunt într-o mulţime, mi-a explicat, la un miting, la o sărbătoare, la biserică, oamenii înalţi nu sunt nevoiţi să se ridice pe vârfuri, nu-i aşa? Nu-i aşa că înţeleg ce spune? Sau să sară, să dea din coate, să-şi facă loc… E un avantaj. Văd totul, ei văd totul. Şi apoi, la femei… Înţeleg? Pot înţelege asta? – Niciodată nu-l privisem ca pe un om scund. Avea o înălţime normală, medie. Dar strânsese atâta suferinţă. Era departe de a fi un naiv, făcuse războiul, citea lucruri subtile, reflecta, era un tip complicat şi interesant. Mă impresionează şi acum amănuntul ăsta din adolescenţă, pornit de la o remarcă banală. Judecând după privirea lui, îmi scăpase ceva esenţial.
        A doua oară a fost pe la 20 de ani. Cunoscusem întâmplător un tip cu o infirmitate de care nici nu-ţi dădeai seama, o mână pe care nu o putea mişca şi pe care era nevoit să o ţină tot timpul în buzunar. Fusese maior de Securitate, sau aşa ceva, urmărise nu ştiu ce bandă de ţigani traficanţi de aur iar aceştia, dându-şi seama, l-au înjunghiat şi l-au aruncat din trenul în mers. A căzut foarte rău, s-a târât până într-un sat, o poveste barocă, medicii l-au salvat în ultimă instanţă, i-au vindecat rana dar mobilitatea braţului nu i-au putut-o reda. Cu timpul, muşchii s-au atrofiat, membrul descărnat atârna ca o mână de copil într-o mânecă goală. A ajuns vânzător, apoi contabil nu ştiu pe unde, apoi nevasta a divorţat de el…
        Acest om, destul de închis şi resemnat, altfel, mi-a spus un lucru teribil. Ştii cum mă uit la oamenii valizi? mi-a spus. O să râzi (nu râdeam), nu cred că ‘voi’ vă daţi seama. Mi se întâmplă uneori să-i urăsc. Mă gândesc că am fost şi eu ca ei. Nu-mi vine să cred. Câteodată mă uit la o femeie care dă restul. Cum dă ea restul. Cât de uşor îşi mişcă mâinile alea, degetele, când dă restul. Mă năpădeşte cea mai sufocantă ură, şi biata femeie n-are nicio vină. Aşa am ajuns? Din senin vine, din amintire. Eu nu mai ştiu cine am fost. Să-ţi fie clar: oamenii în cărucioare cu rotile ne privesc tot aşa. Bolnavi cronic, cu condamnarea în buzunar, te fulgeră cu privirea pe stradă fără să ştii de ce. Cum e făcută lumea asta. Ştii tu cum e făcută lumea asta? Uită-te. Spune-mi, ce e ura asta aiurea, cu care trebuie să trăieşti?
        După el, oamenii în cărucioare cu rotile ar vrea desigur să se vindece şi să meargă. Dar a doua lor opţiune, dac-ar fi să aleagă, ar fi ca toţi ceilalţi, restul lumii, să fie în cărucioare cu rotile. Piticii ar vrea să fie normali, însă următoarea opţiune…
        Nu, nu ştiam. Nu ştiusem.
        Ura… Am de atunci un bemol în toate judecăţile despre ea.
        Bref. Toţi ne maturizăm cândva. Unii murim.

Reclame