despre dezgust vs. ură. tragedia evreiască
‘Nici măcar nu sunt cineva care urăşte; dar sunt dispreţuitor, ceea ce e mai rău’ (M. Houellebecq, Der Spiegel, 2017).
Dispreţul e mult mai rău decât ura, într-o augmentare tragică de categorie. El nu e, altfel spus, nicidecum o simplă varietate a urii, cum îndeobşte e perceput, ci un fel de repulsie de fiinţă.
– ură: ostilitate primară, anxietate apărută când un ins e mai rău sau mai bun decât tine într-o privinţă, ţi-a contrariat grav făptura într-o privinţă. E o pulsiune iraţională (ca şi amorul), esenţială pentru aparatul psihic, cu o geneză multiplă – refuzuri, traume, şocuri, ceva ce ţi-a contrariat autonomia -, pe care contăm să o depăşim sau să o atenuăm sublimând-o într-o creaţie tangibilă, artă etc. sau o implicare în vreo iluzie adiacentă de ordin practic (angajare etc.).
– dispreţ, dezgust: repulsie, sentimentul că insul e esenţial situat sub tine şi proximitatea tactilă cu el te poate contamina, îţi poate invada şi macula fiinţa.
Obiectul urii tale e exterior; însă obiectul dezgustului e inamicul interior, de fiinţă, virtuală coloană a V-a, el ameninţă să te năpădească, să te cuprindă pe dinăuntru alterându-ţi făptura. Nu e vorba doar de patologiile specifice. Behaviorist, dezgustul se iveşte funcţional în procesul evoluţiei pentru a te apăra de sursele de contaminare, ura – e esenţială în teritorializare, pentru a ne identifica inamicul şi a ne proteja arealul social. Nu te apleci să mănânci dintr-o halcă de carne putredă de pe marginea drumului, dezgustul te-a apărat eficient de contaminarea internă; nu te vei alia sau înrudi cu inamicul, ura protejându-te, astfel, de stihiile exterioare.
E un lucru aproape flatant când cineva te urăşte; dar tulburător şi dizolvant când te dispreţuieşte cu adevărat; dispreţul, dezgustul sunt resimţite ca un blam, ca o categorie morală invalidantă.
Evreii nu erau de fapt urâţi ci dispreţuiţi, de unde amploarea colosală a nenorocirii, incomparabilă, din sec. XX. Ei îşi doresc – pentru simplificare, e de înţeles – să acrediteze teza oficială, în istorie, că au fost urâţi (poate, invidiaţi) de germani şi estici în general, păstrând dialectica simplă ură-iubire de tip Levinas: evreul ca purtător paradigmatic al chipului celuilalt. Realitatea e însă mult mai sumbră: erau, în fapt, puternic dispreţuiţi de grupuri întregi de populaţii – majoritatea semianalfabete şi mult inferioare lor civilizaţional.
Nu doar catastrofa ideologiei germane suprematiste uimeşte, în anii aceia, cu lagărele sale de exterminare, ci şi pogromurile care au precedat-o cu secole sau i-au fost contemporane, cele din Est etc., inexplicabile fără categoria dispreţului. Sunt populaţii întregi (polonezi, ucraineni, letoni etc.) care au ucis fără să mai aştepte venirea trupelor germane, şi chiar depăşindu-le în abjecţie, sate întregi care şi-au scos evreii din case şi le-au dat foc în hambare, cu femei, copii etc., comunităţi care aşteptau de mult să recurgă la asta. E vorba de peste 1000 de ani în care un pogrom apărea aproape la 50 de ani odată, periodicitate sumbră care nu se poate explica prin antisemitism primar, cultural sau religios, la nişte populaţii simple şi iletrate, ci prin formarea unui imaginar al dezgustului de primă instanţă: îi dezgusta aparenţa evreului – făptura, faciesul, vestimentaţia, mirosul (esenţial în declanşarea repulsiei criminale e definirea adversarului prin incuria corporală), preferinţele sexuale şi gastronomice, purtările, acţiunile. Acestea erau vizibile şi contau pentru omul simplu. Abia apoi, târziu şi vag articulat veneau să se adauge poveştile pseudo-raţionale, teologico-religioase etc., naraţiunile antisemite care căutau coerenţa. Mai întâi a contat ca agent, la nivelul insului comun, dezgustul de primă instanţă în faţa făpturii fizice a evreului.
Distincţia trebuie înţeleasă drept una de natură. În ură respingi, doreşti să alungi obiectul urii tale, te separi în proiecţie de el, îl împingi segregativ deoparte: ura e trimiterea celuilalt în surghiun. În dezgust vrei să-l suprimi, să-l extermini, celălalt e microbul, morbul, gândacul kafkian, virusul contaminant de fiinţă care trebuie înlăturat eugenic, nulificat, stârpit, esenţial nimicit, virus pentru care nici măcar exilul nu e de ajuns căci i-ar contamina pe ceilalţi. Distincţie într-adevăr fundamentală. Urând, nu ai pornirea de a ucide ci de a ridica un zid între ins şi tine; abia cu precizarea sentimentului de dezgust foloseşti fără remuşcare arma, fiindcă dezgustul îţi figurează în faţa ta o subfiinţă. O comunitate care urăşte ridică ziduri împotriva exteriorului intruziv; una care resimte dezgust – iniţiază un pogrom. Ura te determină să iei arma, dar îţi trebuie dezgust pentru a apăsa pe trăgaci. Asta o cunoaşte foarte bine psihologia propagandei negre, care înfăţişează sistematic adversarul ca subuman. Elemente de vizual şi olfactiv sunt mobilizate pentru a ilustra agentul patogen: ‘evreu împuţit’, ‘român împuţit’, ‘ungur împuţit’, toate naţiile dispreţuite prezintă mai întâi un deficit de sănătate şi igienă – Der Stürmer şi Völkischer Beobachter, documentarul de propagandă Der ewige Jude etalau adjectivalul olfactiv cu predilecţie, imaginarul decăderii ac cadaver, al mizeriei – cu agenţii săi animalieri: şobolani, purici, gândaci, viermi, bacterii -, al putreziciunii, infecţiei, pestilenţei sau decadenţei libidinale. Promovarea dezgustului îţi permite evacuarea din fiinţă, dez-fiinţarea prealabilă a celuilalt ca anticameră a crimei. Te poţi lupta cu celălalt; dar ca să-l poţi ucide trebuie să crezi că nu mai e un om, deci că ceea ce comiţi tu nu mai e crimă. Abia dezgustul îţi dă, asemeni lui Raskolnikov, absoluţiunea de a fi asasin. Pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu evreii în secolul XX, răspunsul trebuie căutat nu în ură ci în Dezgust, marele inductor al Crimei.
‘Ura’ – e desigur o explicaţie preferabilă. Aproape flatantă, e un resort simplu, o cauzalitate psihologică prezentă pretutindeni în lumea noastră. De la psihologia de bazar la cultura pop şi melodrame, binomul disjunctiv ură-iubire explică tot, până şi în artă. Are un simplism cuceritor. Pentru manualele de istorie sau de psihologie, pentru morala comună, ura e chiar minunată: nu se interoghează motivul unei uri. Ura e iraţională şi, prin contrast, întemeietoare de identitate, de fiinţă: ceilalţi mă urăsc deci exist, ba chiar, fiind vorba de iraţional, am o promoţiune de fiinţă: urându-mă, ei sunt inferiori iar eu superior prin definiţie. Ura celorlalţi îţi dă o imagine înşelător superioară despre tine. Dezgustul, însă, e cu mult mai subtil şi coroziv, deoarece cu el se iveşte mereu în subsidiar întrebarea ‘De ce anume am fost dispreţuit’, se deschide un posibil al culpei, o dimensiune analitică, o nuanţă interogativă putând conduce la autocritică şi chiar invalidare de sine, introducând un echivoc dizolvant. Categoria dispreţului, deci, va fi rareori invocată în reflecţia politică uzuală.
Nu biata ură trebuie să ne provoace vreodată o ridicare din sprâncene – banalitate a întâlnirii cu celălalt -, ci sentimentul dezgustului, unde sunt de găsit mobilul crimei, arma şi modus operandi; lucrurile se complică brusc abia când îşi face apariţia într-un raport uman dezgustul.
…Musulmanii nu produc încă în Occident un sentiment de dezgust, ci în general ură, dorinţă de respingere şi separare – nu există deci, nu încă, evocatul pericol huntingtonian al unui clash real… Nici nord-coreenii nu sunt încă ‘japs’, ‘pericol galben’, ‘maimuţele’ sau ‘şobolanii’ cu care îi gratula pe japonezi propaganda americană în al Doilea război. Cu alte cuvinte, câtă vreme persistă doar ură în dispozitivul geopolitic, există, încă, undă de speranţă, posibil, ambasade, cod diplomatic…
Occidentul, în schimb, şi pentru unii şi pentru ceilalţi, este astăzi obiect al dezgustului pur. Consemnăm acest fapt simplu. Suntem decadenţi, imorali, lubrici, putrezi, molimă a umanităţii, colonişti, invadatori, exploatatori – exact calităţile atribuite evreului în al Doilea război. De unde dificultatea raportului unilateral. Căci fie renunţă ei la dispreţ convertindu-l în banala ură retractil-civilizată (ura e o politeţe deznădăjduită), fie ura noastră se metamorfozează în cele din urmă în dezgust primejdios – cineva, într-un fel sau altul, trebuie să cedeze pentru a anula polii conflictului prin una dintre cele două căi clasice, conciliere sau deflagraţie.
Contez pe prima dar aş paria, resemnat, pe cea din urmă.
–
soirs 