frumusete

        Ştiu, constatarea lui Origene cum că fiecare suflet are chipul pe care îl merită e complet falsă. Se dezminte peste tot şi-n aşa de multe cazuri, că e lipsit de sens să insişti. (Orwell adaugă un bemol mai mângâietor: După 50 de ani, fiecare are chipul pe care-l merită… Şi acesta, suficient de fals.) Nu, hotărât, cel care eşti cu adevărat are puţin de-a face cu învelişul şi calitatea carcasei. În acelaşi timp…
        În acelaşi timp, acest chip e prima aparenţă cu care ieşi în lume, şi din păcate jumătate din ce eşti e apreciat după el. Aici, nu frumuseţea şi urâţenia contează de fapt – ci expresivitatea. Un chip şters, acele feţe cartonate, cu ochii stinşi, un chip care nu spune nimic sunt mai dezolante decât o urâţenie monstruoasă dar interesantă…
        Dar mai presus de toate, ceea ce avem în faţă e o aristocraţie: după dispariţia clasei sociale în secolele XIX-XX, frumuseţea a rămas ultima aristocraţie naturală.

        Când femeile în vârstă privesc o copilă prezentând semnele unei viitoare frumuseţi ieşite din comun, surâd. Ei îi va fi cu mult mai uşor, îşi spun. Nu va căra, nu-şi va îngropa viaţa într-un birou, mâinile ei nu vor fi pline de arsuri şi de înţepăturile croşetelor.
        Aflăm destul de repede că destinul e şi determinare anatomică. Cu cât o femeie e mai frumoasă, cu atât destinul i se va împlini cu partea de mijloc sau inferioară a corpului. Cu cât e mai urâtă, cu atât anatomia de destin va trebui să urce gradual, depunând întreaga greutate a existenţei pe cap şi pe umeri. O urâtă ştie bine că va trebui să-şi câştige viaţa cu spatele sau cu capul, că va trebui să fie foarte inteligentă – sau să care.
        Dacă frumoasele se mărită cu bogaţi, e pentru că aristocraţia naturală a frumuseţii se uneşte în chip firesc cu cea materială, într-o alianţă consimţită pentru o progenitură deopotrivă fizic reuşită şi înfloritoare. (Ce spectacol ofereau familiile Kennedy sau Trump pentru public, cu acea aparenţă uimitor derezonabilă…) O frumuseţe întâlnită în medii comune sau declasate, în schimb, purtând de pildă în mână sacoşe, o frumuseţe ‘la piaţă’ e un spectacol atât de rar şi de umilitor, o atât de frapantă ieşire din destinul anatomic, încât ne apare tuturor ca o aberaţie îngrozitoare.
        Drept care nici nu vom întâlni pe undeva spectacolul.

*

       Urâtele, admit, sunt obligate să fie bune la pat. Să nu fii nici asta e într-adevăr o catastrofă. Dar o frumoasă n-are nimic de făcut, cel mult să aibă un parfum suav. O frumoasă bună la pat e aproape o monstruozitate, o stupiditate încarnată – şi o insultă; ea nu trebuie, într-adevăr, să facă mai nimic. Natura a lucrat deja pentru ea. Urâtele sunt obligate să-şi dezvolte însuşiri compensatorii, aşa cum femeile grase au fost nevoite să-şi cultive histrionismul, latura ‘funny’ pentru a fi suportabile. Dar să-i ceri unei frumoase să fie bună la pat e dublu degradant: mai întâi pentru ea, care e în sine un vis, şi apoi pentru inteligenţa ta proprie, fiindcă e ca şi cum i-ai cere unei tipe foarte înalte să poarte tocuri. Urâtele sunt minunate, însuşirile compensatorii, la fel. Dar dincolo ai perfecţiunea: cea la care visezi când eşti cu o urâtă e tot o frumoasă inaccesibilă, molatică, evanescentă, în carnea căreia să te dizolvi pentru totdeauna.