Sebastian, Mihail

       Cioran, notă din noiembrie 1965: ‘Sunt căutat la telefon şi întrebat dacă cunosc un scriitor român cu numele de Mihail Sebastian, a cărui mamă se află la Paris (pentru drepturi în Germania). Am fost răscolit. Sebastian, strivit de un camion după Eliberare, tocmai fusese numit ataşat cultural la Paris. Ar fi făcut o carieră strălucită, căci greu se poate închipui român mai francez decât el. Ce spirit rafinat; ce om minunat şi pustiit! Şi e necunoscut’ (Caiete, ed. Humanitas, 2016, p. 287).

       Cartea Martei Petreu, din 2009, a dezvăluit un adevăr factual limpede (Sebastian fusese în prima tinereţe antidemocrat, admirator al lui Mussolini etc.), dar, în mod curios, n-a reuşit să-i eclipseze cu totul figura, care rămâne enigmatică, ampriza ataşantă pe care acest scriitor o are, cu destinul lui, asupra noastră. Oare pentru că ne simţim vinovaţi pentru ce i-a făcut ţara asta, lui şi alor lui? E un şantaj moral? Sau e tonul scrierilor, visarea rafinată, melancolică, risipirea…, care ne plac fără să înţelegem de ce?
        Piesele de teatru i-au fost socotite mediocre; era însă salvat prin Jurnal. Acum, şi acesta e devalorizat, odată cu autorul.

       Dintre toţi tinerii ‘generaţiei’, era singurul care s-a aflat sub o strivitoare tutelă, cea a lui Nae Ionescu. Un ins sub tutelă nu e un om liber. O tutelă e consfinţirea unui minorat, a unui discernământ alterat, a unei ideatici emulate, delegate. Asta îl face singular. Asta face să nu i se poată aplica în totalitate criteriile pe care le aplicăm tuturor celorlalţi. A fost responsabil pentru ceea ce a scris, fără îndoială: dar nu în totalitate liber. Responsabil, dar nu liber – e bine să medităm un pic la aservirea asta. Dintre toţi, el a fost singurul care nu a putut opta; nu împotriva Tatălui. Eroarea este de a citi acele texte ale lui Sebastian, de până la 26 de ani, articlerie politică oricum stupidă, ca pe luările solemne de poziţie ale unui om liber.
        Trebuie mai ales recitită scrisoarea lui Ionesco către Vianu, care ne dă cheia distrugerii unei întregi generaţii. N.I. a fost demonic – adjectiv pe deplin plauzibil -, iar pentru Sebastian a fost figura tatălui. Despre Sebastian ca autor plenar nu se poate vorbi, deci, decât după emanciparea de sub tutela lui.
        Trei tipuri de tutelă apăsătoare:
        – tutela psihologică – descoperirea de către Nae Ionescu, la un liceu de provincie din Brăila, în comisie, a lui Josef Hechter la examenul de bacalaureat. Promisiunea evadării (ai să vii la Bucureşti), a intrării în gazetărie, în Literatură. Figura Maestrului, după dispariţia tatălui biologic; promoţiunea existenţială.
        – tutela socială. Încurajarea venirii la Bucureşti, recunoştinţa pentru ieşirea dintr-o mediocritate existenţială care l-ar fi strivit. Nae Ionescu îl scoate din mediocritate şi îi oferă dintr-odată totul; un compendiu de idei gata-făcute, o slujbă care putea plăti un apartament, intrarea în cercurile politice şi în high-life-ul vremii; promoţiune socială bruscă şi copleşitoare.
        – tutela etnic-asimilaţionistă – cea mai apăsătoare. Nae Ionescu a fost pentru Sebastian, indirect, un mentor al asimilaţionismului: prin el, Josef Hechter a putut deveni Mihail Sebastian: metecului i se dădea speranţa că poate fi asemeni autohtonilor. În acei ani, Sebastian e un evreu care a sperat că românii îi vor îngădui să fie român. (Protestând tardiv contra ‘asimilismului’, el însuşi era deja perfect asimilat, şi ar fi fost perpetuu dacă istoria nu i-ar fi amintit în permanenţă originile.) Era prea puţin legat de formele ‘vechi’ ale iudaităţii, nu-i plăceau estetica, retorica talmudică, izolarea, acel fel vechi şi specific de a se îmbrăca şi de a ţine sărbătorile etc. al coreligionarilor lui. De altminteri, prin lecturi şi convingeri era un agnostic.
        Nu mai avem azi, bombardaţi doar de identităţi relaţionale, sensul grav al unei asemenea triple convertiri sau apostazii, etnică, ideatică, religioasă. Sebastian a fost lăsat să spere într-un lucru de o gravitate devastatoare: că poate fi altcineva, că, ieşind din eul comunitar, îl poate lăsa în urmă ca pe o piele veche. Până la Cum am devenit huligan, a crezut-o sincer. Ideile preluate din cursurile maestrului – revoluţia naţională, organicismul, colectivismul etc. – au fost noua lui cetăţenie, asemănătoare acelor texte pe care imigranţii le învaţă pe dinafară atunci când depun jurământul în noul stat: fără a şti prea bine ce rostesc, dar recitându-le înflăcăraţi. În primii ani, nimeni nu e mai patriot decât imigrantul, mai bigot decât convertitul. E uimitor că M.P., de o hipersubtilitate analitică şi, nu ştiu cum, sufletească, n-a sesizat sau a ignorat asta. Nae Ionescu îl scoate, dintr-odată, pe Sebastian din cele trei determinări apăsătoare: orfanul, provincialul, individul etnic-confesional. Îl naşte a doua oară.
        În anii următori, Sebastian nu mai e acelaşi. Proustian, estet, cosmopolit, reflectează cu furie şi jenă la ceea ce a fost. Notează că ‘logica colectivelor’, a lui Nae Ionescu, îi pare monstruoasă. Se frământă în Jurnal, regretă, îşi reproşează lucruri vagi şi ininteligibile pentru cititor. E probabil că jurnalul a fost epurat de câteva zeci de pagini, în cei 60 de ani cât s-a aflat în străinătate. Am fi putut afla că şi-a făcut singur analiza care, acolo, pare că lipseşte.

       Meritele cărţii lui M.P.: îi exonerează pe prietenii lui de acuza de trădare a legilor prieteniei. Treceau până acum drept monştri de indelicateţe (Camil, Mircea E. etc.). Citind Jurnalul, ai fi putut crede că a fost părăsit de ei pe rând, pe măsură ce aceştia se rinocerizau, în vreme ce el rămâne singur, într-o atmosferă coşmarescă – scenariul moralist simpluţ, ştiut, cu care cartea a şi fost prezentată în Occident. Se pornise un întreg delir angelic pe seama figurii lui Sebastian; comentarii, studii, eseuri patetice, vagi piese de teatru portretizau melodramatic o despărţire sfâşietoare între foşti prieteni, un fel de conflict clasic între pasiune şi raţiune sub ghilotina istoriei, într-o cheie duală, cam dezolantă. Sebastian ameninţa să devină un reper sentimentalist în cultura română. Or, se vede limpede că toţi prietenii s-au situat de la început în aceeaşi tabără, şi că nimeni n-a trădat pe nimeni; ceilalţi n-au făcut decât să fie mai departe ceea ce – cu riscul conştiinţei şi al vieţii – Sebastian nu mai putea fi. Meritul cărţii, de a anula pretenţia unei figuri angelice adorate în efigie, e incontestabil.
        Dar e scrisă cu Schadenfreude…, peste tot transpare bucuria răutăcioasă, inexplicabilă, a descoperirii unui defect de fabricaţie. Apoi, demonstraţia e plicticos de redundantă: ţi se spune din cinci în cinci pagini acelaşi lucru; speri, răsfoind răbdător, să afli altceva, să apară vreo inferenţă a ideilor, o creştere, un raport euristic: dar totul reia interminabil demonstrarea tezei iniţiale, ca o flaşnetă. Rareori o idee mai simplă a fost mai dramatic hipertrofiată la sute de pagini pentru a părea totalizatoare. S-ar fi putut spune tot într-un eseu de 20.
        Sebastian, în fond, era evreu, era o fiinţă în pericol de moarte în antisemitismul ambiant şi în tot ce avea să urmeze; ceilalţi, toată generaţia, nu riscau pur şi simplu nimic… E vorba de două măsuri etice incompatibile, nu se confundă prada cu vânătorul. Era responsabil, fireşte; dar n-a fost pe deplin liber. Rescrisă într-o ediţie refăcută şi adăugită, peste vreo zece ani, fără pasiune şi cu o postfaţă surâzătoare, cartea ar impresiona.
        Martei Petreu i-a reuşit ‘crima’: probabil că o anumită legendă Sebastian a murit. Din cauză că probatoriul e limpede (criticii, toţi ‘literari’, care nu înţeleg istoria ideilor – căutau echivalenţe cantitative… – şi au dificultăţi de logos, au protestat degeaba şi într-o cheie ridicolă). Fusese cineva ‘mare’, în rând cu prietenii săi, pentru că scrisese acel formidabil jurnal care ne-a revelat dramatic interbelicul; acum, nici Jurnalul nu mai poate nimic. Fără aură, Sebastian se întoarce poate în istoria literară pe uşa din dos, ca personaj tragic şi scriitor cu mână mică.

        Ce prefeţe primea Jurnalul în străinătate, în cheie naivă… Sunt toate, acum, revolute. Vor trebui înlocuite de un avertisment cu sensul: ‘Acesta este doar jurnalul lui Sebastian al II-lea. Sebastian Întâiul (20-26 de ani), clandestin, vinovat şi simili-infam, vă este necunoscut, şi fără el nu veţi înţelege nimic din paginile de faţă’.
        Nu pot decât să observ, privind imaginea de ansamblu, că Sebastian pierde pentru a doua oară în istorie. Vinovat atunci ca şi acum, rămâne un personaj hiper-ataşant, inexplicabil, devastat de îndoială, încercând să se integreze în lumea românească, cu o reuşită marginală şi tragică.

       Recitesc, în Jurnal, notaţiile lui Sebastian din ’40, de după ocuparea Parisului.

       Aşa de curios tot ce trăim. În fond, lucrurile astea vor fi, într-o zi, cu totul lăsate în urmă. Asta e dramatic: un tragic care obiectiv nu există – aşa şi-au trăit oamenii aceia vieţile. Să te gândeşti numai ce se va spune despre noi….

Reclame