sănătatea omului politic. o indecenţă

        Ne-am obişnuit să-i asimilăm vedetelor pentru că sunt sub reflectoare. Or, dacă vor să-şi prezerve viaţa privată, aceşti oameni numiţi ‘politici’ au tot dreptul şi legitimitatea morală să o facă. Nu sunt persoane publice, ci persoane private, ca şi noi, parte din noi votată de noi, exercitând temporar o activitate publică. Distincţia e importantă.
        Din viaţa privată face parte mai ales sănătatea; nu e adevărat că buletinul de sănătate al unui politician trebuie să fie la vedere. Dimpotrivă, din raţiuni de stat, de Realpolitik şi nu numai – să nu menţionăm bunul simţ şi celelalte ficţiuni moraliste -, el trebuie să rămână ascuns, un secret, şi va rămâne în orice guvernare normală de pe lumea asta, până la finele timpurilor. Mitterrand era foarte bolnav şi n-a ştiut-o nimeni, cu excepţia câtorva apropiaţi: şi-a terminat mandatul. Reagan, aproape iresponsabil, în orice caz incapabil să ia o decizie în discernământ total pe ultimele şase luni de mandat, când Alzheimerul înaintase, l-a continuat, deşi avea butonul nuclear. Churchill, bătrân şi bolnav de toate viciile, fumător compulsiv şi alcoolic, l-a bătut pe vegetarianul Hitler lăsând din el trei franjuri.
        Sistemul politic este în aşa fel constituit, încât funcţiunile, când situaţia e gerabilă, sunt continuate perfect (cazul Mitterrand), iar când ea e disperată sunt preluate de consilii guvernamentale, de echipe de adjuncţi etc., de sistemul care poate gera lucrurile. Într-un sistem politic funcţional, un vas cu begonii poate fi pus în fruntea statului şi totul să funcţioneze ireproşabil în lunga pauză, de câteva luni, necesară substituirii. Secretul e real şi chiar indispensabil în viaţa de stat.
        Acest eugenism nazist – introdus de cărţi perfect imbecile precum Aceşti bolnavi care ne guvernează – pretinzând că inşii de la putere trebuie să fie nu indivizi obişnuiţi, ci o colonie de îngeri atleţi antrenându-se într-o tabără de Hitlerjugend – a depăşit larg grotescul. În pretenţia presei de a dezvălui Secretul e desigur resortul bunului profit din scandal, nu trebuie moralizat aici.
        Însă a cere unui politician să-şi facă publică viaţa privată, buletinul de sănătate, amorurile – înseamnă a-i cere şi alegătorului lucrul analog, pentru a şti dacă votează responsabil. Ia pastile? atunci să plece din cabina de vot, căci îi pot afecta discernământul. Are vreo boală? una incurabilă? o viaţă de familie imorală? două-trei adultere? cum să se pronunţe atunci despre moralitatea publică? e rugat să poftească imediat pe uşă afară… Onest, n-am rămâne nici cu 5% din populaţia de vot, cu adolescenţii inclusiv, iar aceşti 5% n-am vrea să-i întâlnim vreodată. Politicienii nu sunt decât recruţi din materia noastră; departe de a fi importaţi din Lună,  sunt o varietate a insului comun şi nu au nicio obligaţie să fie altfel decât el, să constituie un ‘model’ etc. Făptura – stihia vulnerabilă nu imaginea de revistă – e totuşi vag fragilă, plină de boli, slăbiciuni, contradicţii, şi are dreptul să le ţină pentru sine. Ba chiar în felul ăsta reuşeşte să fie ceea ce e. Poţi lua decizii perfect responsabile având o boală şi fără, şchiop şi ciung, cu o amantă şi ermit. Ştim să facem distincţia în vieţile noastre, să compartimentăm nivelul de responsabilitate potrivit cu înălţimea şi reprezentarea deciziei.
        Starletizarea a tot ce e public pentru motivul că ar fi vizibil, ‘cunoscut’ – e o eroare fundamentală de logică prin amalgamarea categoriilor, pe care media o perpetuează dar care poate fi demontată extrem de uşor. Nu, politicianul nu e persoană publică; e doar un ins cunoscut pentru a fi un reprezentant, un mandatat al legitimităţii poporului. Faptul că omul politic păstrează el însuşi un echivoc aici, o anume timiditate, e bizar. Ca şi cum şi-ar dori el însuşi să fie un pic mai mult decât persoană privată angajată public – oricât de puţin starletă… Altfel nu-ţi explici de ce perpetuează echivocul şi sunt aşa de timizi în faţa pretenţiilor ignare ale mediei în materie, care trebuie tăiate scurt şi fără vorbe, într-un regim general al sobrietăţii. Pentru asta există purtători de cuvânt, adică de secret, departamente de comunicare, adică de administrare abilă a tăcerii.