livrescul feminin

       De ce istoriile de alcov plac atât de mult femeilor, e un fenomen destul de curios. Aceeaşi reducţie psihologică a viziunii despre lume. Istoria nu e decât istorie de alcov – Napoleon şi Josephine sunt o chestie esenţială, nu bătăliile şi diplomaţia -, politica e alcov de asemenea – Clinton cu stagiarele -, dimensiunea raţională, logică, filozofică nu există – poate ceva istorii cu Martin şi Hannah – dimensiunea socială nici atât, exceptând măritişul şi creşele… Cât despre publicul revistelor cu reţetar voyeur-afabulatoriu, e în strivitoare majoritate feminin.
       Te-ai fi aşteptat ca după seria de ‘eliberări’ postbelice să se întâmple contrariul. Or, suntem într-o tabloidizare generalizată (pseudo-memorii, corespondenţă şi biografii libidinale etc.) care ar fi îngrozit-o pe o S. de Beauvoir cu 50 de ani în urmă. Nemaivorbind de publicul masculin ‘feminizat’, care e ceva uman indescriptibil. Această reducţie psihologică potrivit căreia lumea nu are o dimensiune reală, raţională, politică etc., ci este un univers plat care descrie o mişcare de revoluţie în jurul unui penis, e una dintre cele mai interesante patologii obiective ale timpului. Niciodată în istorie femeia nu a fost dispreţuită ca acum. Cu mai mulţi bani, mai mult timp şi mai multă libertate ca niciodată, e o făptură inertă care consumă galeş suspine şi obiecte. După 50 de ani, jumătate din populaţie evacuată din real şi redusă la joc secund. Înainte se spunea: bun, cititoarele cumpără mai degrabă ficţiune, cititorii mai mult eseu, sunt înclinate din compensaţie spre poveşti de acest gen, vezi toată istoria romanului roz etc. Ei bine, suntem la acelaşi nivel. Raţionalul, socialul, societalul, istoricul, tehnicul, ştiinţificul – sunt azi zero barat când apar la orizont psihologicul şi afectivul.
       Să reduci proza la mărturisirea uleioasă nu e nici cel mai eclatant progres al scriiturii. Dar editorii vor să câştige (căutând pagina la care intră scenele hard, dacă e mai încolo de 10-15 oftează deja), scriitorii vor tiraj, majoritatea cititorilor sunt cititoare, şi toată lumea pluteşte admirativ.
       Niciun roman mare în ultimii 30 de ani, niciun eseu care să deschidă o direcţie în ultimii 50…
       Dacă cineva ar fi oprit pur şi simplu, prin ucaz, producţia culturală din Valahia în ultima jumătate de secol, trebuie admis, azi am fi fost riguros în acelaşi punct. Pe Dâmboviţa, un editor onest de literatură ar fi un editor care se spânzură.