o pedagogie improbabilă

        Universitatea din Vincennes, din ’68: nu era nevoie de bac sau vreun certificat de studii; era deschisă muncitorilor; nu exista limită de vârstă; era prevăzută cu creşă pentru copiii angajaţilor şi ai studenţilor; puteai fi orice, din orice localitate, francez sau străin; se fuma la cursuri, se preferau dezbateri, fără tiparul ‘cursului magistral’; studenţi şi profi îşi vorbeau cu ‘tu’; în fiecare sală, televiziune de circuit închis; dispozitivul pedagogic era fie cel clasic, fie de tip agora: profesor în mijloc, studenţi de jur-împrejur; construită în mijlocul pădurii de la marginea Parisului, din sticlă şi aluminiu, în 2 luni. Profi şi studenţi erau tipi de stânga, foarte de stânga şi radical la stânga: de pildă partidul comunist era total la dreapta şi dispreţuit pentru cadrele lui de aparatcici încuiaţi, apoi veneau troţkiştii, de centru, maoiştii spre stânga, apoi situaţioniştii, anarhiştii etc.
        Predau: Foucault, Deleuze, Lyotard, Hélène Cixous, Lapassade, Rancière etc., toţi marii lingvişti, cineaşti, psihanalişti, istorici, din Franţa şi de aiurea.
        (Un camionagiu a intrat în facultate luându-se după o studentă pe care voia s-o agaţe, s-a instalat în sala de curs, în spate, urmărind-o; a devenit atent la ce se vorbea, a revenit a doua zi etc.; e azi prof şi titular de catedră în istoria Evului mediu, la Paris – se numeste Philippe Mioche, a făcut cu Winock şi Jacques Julliard, pe când aceştia erau de stânga etc.)
        Sunt momente de felul ăsta, în istorie; lumea se închide apoi la loc, zgribulită. Construcţia e azi rasă din temelii. În universul de arbuşti şi bălării nu se mai poate ghici, topografic, perimetrul general al clădirii. A rămas un drum ajuns cărare, care pare că intră undeva în lizieră, după care îşi suspendă fiinţa.

 
 
 
 
 
–