librăriile erau hazardul

        Nu ştiu de ce dispariţia librăriilor m-ar întrista (la fel ca a cinematografelor). Totul se poate comanda pe internet, desigur. Totuşi, ce meschină ucidere a plăcerii. Într-o librărie intri să cumperi ‘o carte’, pentru că nu prea ştii care anume. Intri fiindcă te aştepţi să fii surprins; te supui imaginaţiei librarului, dispunerii rafturilor, hazardului, eclerajului vitrinei, intri timid, sperând în facilitarea cine ştie cărei mari întâlniri cu un autor sau un corpus de idei. Din faţa calculatorului, ştii exact ce comanzi. Eşti stăpân. Vrei exact acel titlu şi numai acela. Dispui cu superbia comanditarului, porunceşti şi ieşi. Pagina de internet nu poate decât să-ţi propună câteva titluri asemănătoare tematic (dacă ai vrut o carte tehnică, ţi se propun numai manuale şi breviare de gen). Alegerea ta e limitată de premeditare, de sclavia trebuinţei exacte. Elimini splendoarea surprizei, elimini tot, întâlnirea, la capătul unei plimbări vesperale, într-o mică librărie de pe o stradă anonimă, cu neaşteptatul. Ceva care-ţi va schimba ziua, seara, poate viaţa. – Ştiu, nu vor dispărea de tot. Dar vor fi tot mai puţine…
        A comanda pe internet o carte e ca şi cum îi ceri unei galerii de artă, prin telefon, o natură moartă cu crizanteme.

*

        Beigbeder: ‘Toamna editorială care se apropie este ocazia de a ne pune întrebarea care ne dă fiori reci: de ce ai continua să citeşti ficţiuni într-o epocă a storytelling-ului? Industriaşii şi guvernele vor reuşi să ucidă romanul, împrumutând din reţetele lui pentru a vinde produse cosmetice şi pe Barack Obama? E de ajuns să deschizi cărţile din toamna editorială pentru a găsi răspunsul. (…) Romanele franceze contemporane nu fac storytelling,… Romanul francez n-a făcut NICIODATĂ storytelling pur şi simplu, exista ÎNTOTDEAUNA altceva în spate. Iar acest altceva e ceea ce ne împinge să continuăm a citi ficţiune. Acea chestie pe care o căutăm se poate numi psihologie, stil, şarm, graţie, adevăr, frumuseţe dar de fapt e mereu acelaşi lucru: cineva. Un roman este cineva.’
        Nu, a spune o poveste, a spune bine, excelent o poveste nu e de ajuns, nu e nici jumătatea drumului, nici sfertul, nici debutul. Am onorat mereu autorii care ne-au spus ceva în plus. Ce căutăm, în fond, citind o carte?
        Librăriile sunt locuri care vând nelinişte. Nu din ignoranţă e evitată lectura în toate societăţile, cum ni se spune. Oamenii ar citi. Dar majoritatea preferă speranţa…, liniştea, orizontul posibilului. Tot ce găsesc de pildă în filme etc., în toate celelalte naraţiuni. Nu veştile rele. Cărţile îţi spun că există moarte şi nonsens, te previn, cu remarca lui Capote, că viaţa e o piesă de teatru relativ bună, cu un act trei scris prost. Intrat în librărie, în instituţia neliniştii, scrutând rafturile, ştii că ceea ce obţine o carte, o carte reală, e să-ţi tragă pământul de sub picioare.

Reclame