obsesia perioadei naziste

        Ph.Sollers: ‘Marele câştigător al toamnei editoriale e Hitler. Exercită în continuare asupra scriitorilor o fascinaţie puternică. (…) Încă obsedează considerabil spiritele’.
        (‘Ça balance à Paris’, Paris Première, 17.11.2017.)

        Raţiunile obsesiei epocii noastre pentru perioada nazistă:
        – mai întâi, psihologic, banala fascinaţie a Răului: petrificaţi, subjugaţi de el etc.
        – invidia istorică. Trăim în timpurile noastre absenţa Tragediei Absolute. Suntem o generaţie istorică, poate prima, prinsă pe picior greşit de fatalitate. Avem drame, nu însă tragedie, catastrofe de tipul: molime generalizate, război, ireparabil; trebuie deci să o împrumutăm de undeva. Cu cât mai multă tragedie, cu atât iluzia flatantă a unui sens transcendent, senzaţia că nu aparţii totuşi unei epoci oarecare, ci uneia alese în care se joacă totul. Asemeni ‘invidiei de penis’, există o şi mai freudiană invidie de implacabil în istorie.
        – întoarcerea realului. Atât ‘virtual’ ne-a fost în vocabular în ultimele 2 decenii, atât ficţional pixelizat, încât nostalgia Realului s-a întors prin partea sa cea mai contondentă, istoria: locul unde lucrurile s-au întâmplat cu adevărat.
        – mania similitudinii: dacă nu există, o inventăm. Senzaţia noastră e că timpurile de azi seamănă, măcar în premise, cu vremurile celui de al III-lea Reich. De acord, nu seamănă… Dar ne place să credem. Analogia e boala metodologică a unei epoci vide şi fără umor.
        – golul de destin. A dispărut mitologia Viitorului (poate imediat după căderea comunismului, poate deja puţin înainte), cea care debuta cu Revoluţia franceză. Drept care etosul timpului nostru e apăsat de senzaţia generală de impas: ecologic, industrial, istoric etc. Mai bine rămânem pe loc, mai mult rău părem să facem înaintând… Nu ştim unde anume mergem şi nimeni nu mai pomeneşte oricum ceva coerent despre asta, suntem orfani de viziune proiectivă, imaginaţie sau proiect colectiv, pentru prima dată. În compensaţie, vizităm trecutul, imaginându-ne actori în el în mici scenete morale contrafactuale (noi l-am fi ucis pe Hitler? i-am fi salvat pe evrei? am fi intrat în Rezistenţa franceză? am fi aruncat cu pietre în Isus cu 2000 de ani în urmă?), aşa cum copiii sunt actori în jocurile lor. Absenţa panicată a prospectivului cheamă regresul in embrio şi reenactment-ul, reconstituirea ca repetiţie fictivă.
        – în sfârşit, plictiseala de… specie, de civilizaţie. O cinică, sardonică plictiseală care urcă morbid în noi precum Răul metafizic baudelairian, fără să putem nimic împotriva ei. 70 de ani fără un război?… Senzaţia de straniu impas de civilizaţie, cu moartea ultimei ideologii. Okay, am ajuns la această răscruce. Şi acum?
        Există oricând un roman cu lagăre de concentrare, un documentar cu nazişti pe canalul ‘Discovery’.

Reclame