copil

        Copilul-justificare, copilul-ratare. Inşii care, îndemnaţi să-şi etaleze performanţa existenţială, cred că e înduioşător să afirme: Cea mai mare realizare în viaţă este copilul meu. E cam uimitor. Cine ar fi răspuns aşa acum câteva decenii? În ce carte, în ce film există replica asta de ratat cosmic? Oamenii făceau un copil, opt, patru, şi nici prin cap nu le-ar fi trecut să considere reproducerea – multiplicarea, autocopierea – o ‘realizare’ a existenţei. Ar fi stârnit în chip spontan ilaritate. Ei chiar făceau ceva, îşi făceau loc în existenţă, se afirmau, scriau o carte, o simfonie, luptau, schimbau lucrurile, odraslele erau pe locul 14. Epocă bizară. Dacă cel mai mare merit al vieţii tale a constat în mişcarea repetată de translare a oaselor bazinului, de câteva minute, urmată de secreţia lichidului seminal, e poate timpul să te gândeşti la un Magnum 44 şi să intri în camera aceea singur.

*

       Elizabeth Badinter: ‘Multe femei au crezut, în timpurile noastre, că a fi mame şi a se ocupa de copilul lor e un fel de capodoperă’.