antisemitism istoric

        Mica anchetă privată asupra celor petrecute în oraşul meu, în ’41.
        În aparenţă e oarecum simplu. Prin ’40, zi de toamnă frumoasă, câteva unităţi germane (Wehrmacht, câţiva SS) au intrat în oraş. Mică defilare obosită prin centru. Nimeni n-a înţeles cu ce le-ar schimba asta vieţile.
        În altă zi, o bună parte dintre saşii din oraş încep transmutarea în Germania, benevol. Alţii, mai tineri, se organizează în unităţi de tip SA, Frontul Muncitoresc German etc., defilează cu steaguri naziste şi cântă pe străzi imnuri patetice: ‘Când sângele evreiesc ţâşneşte din cuţit’ şi ‘Mărşăluim pentru al nostru Führer Adolf Hitler’. Cuminţii, paşnicii saşi, al căror singur fanatism, vreme de 300 de ani, fusese munca, au un aer cu totul particular cântând astfel. Urmează alte două defilări leşinate, ale gardiştilor de Fier. Oamenii ridică din umeri. În general, indiferent de condiţiile istorice, lumea are tendinţa să trăiască.
        Într-o altă zi, din ’41, se emite din senin un ordin conform căruia toţi evreii trebuiau să se prezinte la gară cu un bagaj de mână, şi înainte, să-şi predea averea la Banca Naţională. A doua zi. Nu ştiu cum i-au anunţat pe toţi. Dar după o zi, mii de evrei se prezintă la gară, speriaţi, tremurând (luna octombrie), copii, bătrâni, femei, săraci sau bogaţi, zdraveni sau în cărucioare cu rotile, perfect egalizaţi social şi uman, cu acel bagaj de mână. De aici înainte, întuneric, nicio informaţie comprehensibilă. Tot aici se opreşte înţelegerea. N-au cerut ajutor de la nimeni. N-au bătut, cu o seară înainte, la uşa niciunui vecin, să le adăpostească cel puţin unul dintre copii – şi într-adevăr, nimeni nu a fost salvat atunci, nici măcar un copil. E drept că pedeapsa pentru cine făcea asta era moartea, cum suna avertismentul pe fiecare afiş al autorităţilor pus la vedere pe străzi. Prin urmare, îţi spui, nu ştiau unde sunt duşi, n-aveau habar ce se întâmplă. Au văzut, însă, în gară vagoanele de vite, şi au început să înţeleagă. Unii erau membri eminenţi ai comunităţii. Umilirea deliberată, inutilă, trebuie să le fi spus ceva; era prea târziu. Se îmbarcă spre lagăre, şi trei sferturi nu se mai întorc niciodată.
        Nimeni dintre cei rămaşi n-a înţeles ce s-a întâmplat. Dintre noi românii, dintre armeni, dintre poloni, dintre toţi oamenii ăştia care erau, în imperiu, cei mai buni prieteni. Nimeni n-a adăpostit măcar un copil din vecini, ascunzându-l într-o pivniţă. Lucrurile s-au petrecut uimitor de lin. Fără mari trupe, fără amprenta ameninţătoare a autorităţii. Niciun ţipăt inuman, de bestie fascistă, ca-n Spielberg, patetic sau dionysiac. Abia câţiva jandarmi români, tremurând de frig pe peron. Câţiva ofiţeri. Dimineaţă ternă, albă. Pe scurt, banalitate sfâşietoare. Un singur neamţ din SS rătăcit pe-acolo. Dacă fugea tot convoiul, n-ar fi prins nici zece. Nimeni dintre evrei nu a cerut ajutor. Nimeni dintre ai noştri nu l-a acordat. Şi pur şi simplu s-au dus. Dimineaţa, străzile apar golite în mod straniu. Dispăruse o treime din oraş.
        Momentul marchează sfârşitul anchetei. Nimic dramatic să cercetezi un eveniment istoric; descoperi curând că nu e ca-n filme. Lipsesc elementele de dramă manifestă, continuitatea simbolică, sensul. Oricând poate dispărea o treime din populaţia unui oraş, fără să bage cineva de seamă, mi-e limpede. Un pogrom e cel mai simplu lucru din lume.
        Oraşul a mers mai departe.

*

       Nu e vorba doar că au fost deportaţi şi ucişi. Cu câteva zile înainte, uneori cu o singură zi înainte, au fost spoliaţi de întreaga lor avere, în mod oficial, prin instituţiile statului.
        În acest octombrie 1941, evreii din oraşul meu au fost aliniaţi în faţa clădirii Băncii Naţionale, obligaţi să-şi ‘predea’ într-o singură zi toate averile. Era dimineaţă. S-au strâns atunci sume colosale. Doar şase-şapte dintre ei, care se ocupau cu comerţul exterior, au predat câteva milioane de dolari în banii de atunci, aur, bonuri, obligaţiuni. A doua zi toţi au fost aliniaţi, lângă restul evreilor, în gară, şi urcaţi în vagoanele de vite. După trei ani, din cei aproape zece mii reveneau cam un sfert.
        Nu ştiu nici acum dacă li s-a dat vreun ban înapoi. Poate că rudele lor sunt acum în Israel, sărace, povestind despre un unchi cândva bogat în Nicăieriland. Niciodată nu s-a vorbit de aceşti bani; nicăieri n-am găsit un articol, o menţiune; nu se suflă un cuvânt în toată istoriografia. Vor fi existat compensaţii? Pesemne pentru cei scăpaţi cu viaţă, care puteau proba cu hârtii depozitul; au fost însă deportaţi în lagăr a doua zi, imposibil să adăposteşti hârtiile. Către copleşitoarea majoritate, desigur nu s-a returnat nimic. Sume spoliate cu seriozitate, metodic, curat, printr-o mulţime de acte şi ştampile acoperitoare, simulând normalitatea birocratică. Aceasta a făcut-o România, Banca Naţională a României. Aceşti bani, acest aur, sunt azi în depozitele ei. Produc, îmi închipui, alţi bani.
        Funcţionarii conştiincioşi de bancă. Cu câtă eficienţă trebuie să fi organizat lucrurile, pentru a prelua sutele de oameni într-o singură zi.
        Organizarea. Rigoarea alinierii tuturor, pentru a lăsa mai întâi totul aici. Impresionanta seriozitate birocratică.
        Toate acestea există şi azi. Clădirea Prefecturii unde neamţul din SS făcea un briefing cu notabilităţile oraşului, pentru a le instrui cum se scapă de evrei, o treime din populaţie, în două zile. Trec pe lângă ea aproape zilnic. Stradele întregi din oraşul meu, de un farmec vetust, sunt pline de case evreieşti; în ele nu mai locuieşte niciun singur evreu. În sediul fostei bănci unde s-a organizat razia bancară, azi o instituţie vag ‘culturală’, se întâmplă să intru des. Din gara unde s-a organizat deportarea în masă – iau trenul spre agreabile destinaţii de vacanţă. Banii de la Banca Naţ…

 
 
 
 
 
–